cand te afli cu capul in nori

Celei mai aproape

De ce-ţi sunt ochii verzi -
Coloarea wagnerianelor motive -
Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?
De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?
Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Şi din Ninive?

De ce, când plângi,
În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Şi crizanteme?...
De ce, când plângi,
Cu tine plânge tristeţea blondelor opale,
Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale
Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?...
De ce, când cânţi,
Cu tine cântă un infinit de armonii

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din Romanţe pentru mai târziu (1908)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca fizic, Mihai e mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei era în plin (P l a t f u s s, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gânditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază şi uneori şi până la 1 şi 2 p. m. Piciorul şi mâinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, când râdea cu mare poftă, şi râs sincer. Pe când era la T i m p u l, joben întreg nu punea decât când venea Veronica de la Iaşi. (...)
Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vârsta de 14 ani. (...)
Ca căciulă, purta căciulă de astrahan, însă nu ţuguiată (nu dacică), ci dreaptă. (...)

Matei Eminescu în Scrisoare către Corneliu Botez (1) (20 aprilie 1909)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă există ceva dincolo de mine sau de noi şi cum există efectiv, acestea sunt lucruri pe care, evident, nu le ştiu şi nu le voi afla niciodată, aşa că nu văd de ce să ne batem capul cu asemenea probleme...

Vaclav Havel în Scrisori către Olga (noiembrie 2009)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În 1963 am cântat pentru prima dată la Scala din Milano. Eram tânăr. Toţi cei care ajung la Scala trebuie să treacă printr-un purgatoriu, trebuie să dea o formă de audiţie, ca să vadă cei care conduc dacă, într-adevăr, artistul are posibilitatea să intre în teatru. Trebuie să ai un volum deosebit, o tehnică a vocii, trebuie să ai conştiinţa că te afli pe un podium pe care s-au aflat înaintea ta alte sute de cântăreţi. Ştiind că nu eşti nici primul, nici ultimul, trebuie să găseşti un echilibru. Am făcut vreo 76 de spectacole la Scala.

Nicolae Herlea în Atlas TV, interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

Hans Christian Andersen în Privighetoarea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea Mariei

Coboară ţara drapelele în dublu doliu
Şi tu, apleacă, moldovene
Capul obosit
O spun fără vre-un gând ascuns
Şi umbră de orgoliu
- La Chişinău
Biesu a murit

Acolo sus îl va întâlni pe
Pavaroti
Ca împreună poate
În duet Dumnezeesc
Să-i cânte Creatorului
Că sunt flămând şi că mi-e sete
Că nu mai pot răbda
Sub jugul asta nebunesc...

Că azi am declarat o zi de doilu
Şi veacuri sunt decând am fost uitat
Şi numai pot trăi mereu în purgatoriu

[...] Citeşte tot

poezie de Iurie Osoianu (16 mai 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm I

Aceşti psalmi sunt opera minţii bântuite de viziuni şi nu a
raţiunii ce nu se schimbă niciodată.

Eu sunt carne şi sânge, dar mintea mea e focarul multor
iluminări.

Mă schimb odată cu vremea, cu starea finanţelor mele, cu
munca pe care o fac, cu prietenii mei.

Dar într-adevăr niciuna din acestea nu e răspunzătoare
pentru măreţele defecte ale minţii ce mi-au lăsat
creierul deschis halucinaţiilor.

Toată opera a fost o imitaţie a trăncălelii literare din capul
meu.

Această bârfă este un document excentric spre a fi pierdut
într-o bibliotecă şi redescoperit când Porumbelul
coboară.

poezie de Allen Ginsberg din Howl şi alte poeme (februarie 1949), traducere de Petru Ilieşu
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, deci, iubitul meu; mă duc la Dumnezeu, lângă care iubirea e pururi fără nori, lângă care vei veni şi tu într-o zi. Acolo, reuniţi pentru totdeauna, lângă tronul lui, vom putea să ne iubim prin veacuri.

Balzac în Istoria celor treisprezece, Ferragus
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 1

Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare
iar frumuseţii-un spor de dăinuire
şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare
purtându-i umbra, florii-n veştejire.
Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug
hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,
duci foame unde-a fost cândva belşug,
însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.
Tu, care eşti podoaba blândă-a firii
şi-al primăverii crainic de nădejde
ţi-ngropi în muguri florile iubirii
şi eşti calicul care risipeşte.
Ai milă: ce-i al lumii nu prăda
cu gura gropii şi cu gura ta...

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Gheorghe Tomozei
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!