jos

De la început se simţise acolo pe planuri parcă inverse şi mobile, care o ameţeau ca un trotuar rulant. Un uşor mal de mer stăruia încă în vidul pieptului. În stradă se legănă un minut, ca cel coborât abia de pe o punte de vas, până când ia contact cu statornicia solului. De altfel, strada nu o lămuri îndată. În sus sau în jos era bulevardul dincotro venise? Recunoştea clădirile pe lângă care trecuse ca într-o fotografie obtuză. Un tramvai la distanţă o descurcă. Se duse de-a dreptul într-acolo şi ieşi la liman. Se opri puţin în loc ca să lase aiurelei timp să se astâmpere. Ceva, ca vinul turburat într-o cupă, se clătină în ea, apoi se linişti.

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul Concert din muzică de Bach - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1927)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Treapta cea mai de jos este viaţa trăită pentru poftele trupeşti, pentru a face pe plac trupului, a doua treaptă este pentru aprobarea oamenilor, pentru a face pe plac oamenilor, a treia pentru răsplata lui Dumnezeu, pentru a-i face pe plac lui Dumnezeu cel din afara ta, a patra, mai presus de tot ce cunosc, viaţa trăită pentru a-i face pe plac lui Dumnezeu din tine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când corpul acţionează spontan, asta se numeşte instinct. Când sufletul acţionează spontan, asta se numeşte intuiţie. Ele seamănă şi totuşi sunt departe una de cealaltă. Instinctul e al corpului - grosierul; iar intuiţia e a sufletului - subtilul. Iar intre cele două se află mintea, expertul, care nu funcţionează niciodată spontan. Mintea înseamnă cunoaştere. Cunoaşterea nu poate fi niciodată spontană. Instinctul este mai jos decât intelectul, intuiţia este superioară imtelectului. Amândouă sunt dincolo de intelect, şi amândouă sunt bune.

în Intuiţia - cunoaşterea de dincolo de logică
Adăugat de Gabi
Comentează! | Votează! | Copiază!

De plictiseală...

E-un fel de lene ori de oboseală,
Un fel urât de-a nu mai fi frumos.
E un butoi plin ochi cu plictiseală,
În care stau lejer cu faţa-n jos.

E-un fel de am să plec şi să revin,
Un fel de nu ştiu ce şi nu ştiu unde.
Neverde, ne-ntristare, nesuspin,
Nedrepte, nepătrate, nerotunde.

E-un fel sfârşit aproape ne-nceput
În care mă tot aflu neuimită,
Neacră, neamară, ne-ndulcită...
În care m-am dorit dar nu m-am vrut.
Ca în final de iarnă, plictisită
Şi neavând ce face... m-am născut.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. În faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin strachini, se aşează pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar în china, ba intră până şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii – căci e Paştele. Nimic...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Musculiţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârf de munte

În vârf de munte liniştea-i adâncă
Urcuşul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă şezi în tihnă pe o stâncă
Te simţi apropiat de Dumnezeu.

Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri şi frământări,
Însă pe culme e senin şi soare
Şi poţi privi până departe-n zări.

Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat şi pur,
Iar capra neagră ochiul ţi-l încântă
Când zburdă pe tăpşanele din jur.

O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai uşor,
Iar sufletul aripile-şi întinde
Şi te trezeşti purtat de el în zbor.

poezie de Octavian Cocoş (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urare de Crăciun

Iubire si pace s-avem de Craciun
Si anul ce vine sa fie mai bun.
S-avem bucurie si drum luminat,
Iar sufletul nostru sa fie curat.
Sa dam la o parte si griji, si nevoi,
Si pururi credinta sa fie cu noi.
Să fim mai puternici, mai buni si mai drepti,
Să fim mai smeriti si mai intelepti.
Să dam, mai degraba, decat sa primim,
Să nu stim ce-i ura, sa stim sa iubim.
Să stim sa urmam doar calea cea dreapta,
Constiinta ne fie mereu ne-ntinata.
Si cand, in amurg, privi-vom in jos,
Zambind, sa ne spunem: Am trait frumos!

Craciun fericit si un An Nou plin de bucurii!!!!

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caleaşca s-a oprit. Erau acuma în curtea unui castel de tâlhari care era dărăpănat de sus până jos. Pereţii erau sparţi şi prin găuri intrau şi ieşeau în zbor corbi şi ciori, iar nişte dulăi voinici că ar fi putut înghiţi şi un om săreau în toate părţile, dar nu lătrau fiindcă n-aveau voie. În sala cea mare a castelului, veche şi afumată, în mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca până în tavan şi trebuia să-şi găsească singur un loc pe unde să iasă. Pe foc era un cazan mare cu supă şi câţiva tâlhari frigeau la frigare iepuri şi iepuri de casă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eliberatorul (o alegorie politică)

În arborii înalţi – elegiile vânturilor;
Apele oceanului – îşi fac din valuri bici.
Dacă sabia ascuţită nu-i în mâna ta,
Cum crezi că vei avea mulţi prieteni?

Vezi vrabia de pe gard?
Când vede şoimul intră singură-n laţ.

Plăcerea păsărarului este să prindă păsări:
Omul Tânăr este întristat când vede ce i se întâmplă vrabiei.
Îşi scoate sabia şi taie laţul:
Vrabia zboară departe, departe.

Departe, departe, sus în albastrul cerului
Şi-apoi iarăşi jos pentru a-i mulţumi Omului Tânăr.

poezie de Liang Wu-Ti, 464-549, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abisul

Pascal purta un hău, oriunde s-a-ndreptat.
Căci vai! totul e-abis, dorinţă, faptă, vis,
Vă spun! Prin părul meu de multe ori am prins
Al spaimei vânt subţire, tăios şi răsfirat.

În sus, în jos, oriunde adâncul e cuprins,
Tăcerea-ngrozitoare şi spaţiul captivant...
Pe nopţile-mi, chiar Domnul, cu degetul savant,
Pictează un coşmar ce-n ziuă s-a prelins.

Mi-e teamă să adorm, aşa cum fugi de-o groapă
Plină cu spaime vagi ce trupul îl aşteaptă;
Şi nu văd decât neant oriunde m-aş uita,

Iar sufletu-mi mereu vânat de rătăcire
Invidiază abisul aflat în nesimţire.
Ah, nu lăsaţi să iasă Cuvântul şi Fiinţa!

sonet de Charles Baudelaire, traducere de Florin Dănuţ Necula
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!