chinezesc

Niciun zid nu poate opri imaginaţia

nici măcar cel chinezesc
orice alt fel de fortificaţie umană
va sfârşi precum linia maginot
nici barierele naturale nu pot bloca gândul
în mod cert nici himalaya
şi poate tocmai de aceea
omul trage mai mereu linii defensive imaginare
adânci tranşee de netrecut
iluzii născute înaintea visului

dincolo de marginea de netăgăduit a orizontului
văd o cărare pe care urcă marea la cer
ca să-mi fie aşa frumoasă dimineaţa
încât să nu mai ştiu nicio viaţă
de unde începe moartea
şi nici de ce lupt
soldat condamnat la baionetă
cu noaptea aceasta fără început

dincolo de bucuria apusului

[...] Citeşte tot

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupta cu demonul poeziei

o fiară spăimoasă
cu dinţi de pucioasă
şi limbă hleioasă coboară din înaltul ceriului întrebând în stânga şi-n dreapta de copilul din tine ăla închis în cămară şi uitat acolo trei ani la rând ce greu e să te lupţi cu sinele în acest spaţiu strâmt când balaurul îţi cunoaşte toate cotloanele fiinţei şi ştie că în apărarea ta nu ai decât un paloş decupat din poveşti nemuritoare şi mai ai un cal răpciugos cu aripa despicată
cu copita ferecată pe când demonul are solzi de târâtor
ochi de răpitor
ghiare de zgripţor plus o centură căptuşită cu dinamită pe sub tricoul cu lozinca poeme din toate ţările uniţi-vă de frică nu mai ai timp să te întrebi dacă eşti treaz sau visezi între voi cuvintele mănâncă pop-corn şi strigă ca la o gală de wrestling te lupţi cu zmeul zi de vară
până-n seară până ce d-zeu îţi face semn şi arunci prosopul între voi se ridică un zid chinezesc abia de îţi tragi sufletul că fiara scoate trâm biţa apocalipsei şi totul în jur se prăbuşeşte ca un perete de chirpici atunci arunci piep tenul care se face pădure dar nici pădurea nu mai e ce a fost în fine arunci peste umăr o foaie albă şi ea se trans formă în nisip mişcător abia ai timp să te prinzi de singura certitudine din viaţa ta iubita imaginară dulce ca o ţigară mentolată ea îţi întinde o mână pe care vezi tatuată o siluetă de balaur iar sub ea mare citeţ într-o inimă albastră numele tău

poezie de Constantin Rupa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima temă

De unde să ştiu în cât timp îngheaţă toată marea?
Se dau următoarele premise:
^Ştiu că marea e într-o continuă mişcare, se învolbură şi se înspumează.
Cum schimbi filtru la un acvariu şi observi că, după o noapte,
Bulele mici, care tăceau la marginea sticlei,
Se întind pe toată gura acvariului şi devin mari, se înghit una pe alta,
Doar ca să explodeze. Şi se pierd, dar se pierd curat
Culoarea apei nu se schimbă, doar se intenifică.
Peştii se rotesc, se izbesc de laturi.
Şi cel mai frumos se vede cu lumina stinsă.
Îţi dai seama cum e marea, dacă-i faci aşa ceva?
Dar cine ar avea timp să construiască un filtru atât de mare?
De la Zidul chinezesc până în Taj Mahal
Din vârf de munte, până-n câmpie.
Ştiu că marea albeşte toate scoicile, săruturi de sare
Aşa încât, dacă nimeresc pe mal, aduse de valuri
Şi le ridică vreun copil în palma lui
Să nu le poată privi fără gust, fără gustul sărat.
Sarea mării spune totul. Doar să ai timp duci scoica la ureche şi să închizi ochii.
^Mai ştiu că marea are flux şi reflux, te duce şi te-ntoarce...

[...] Citeşte tot

poezie de Claudia Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ego sum

dumneata ce hram porţi?
care va să zică crezi că eşti om
de ce nu crezi în Dumnezeu, dar crezi în tine?
oare aceasta înseamnă să fii om, să crezi ceva ce nu cunoşti?
cum dovedeşti că tu eşti om, dar Dumnezeu nu există?

şi de unde ştiu eu că nu eşti robot?
de ce înoţi în apă dacă nu eşti peşte?
de ce zbori dacă nu eşti vultur?
ori unde-ţi zboară mintea de te caţeri în vîrf de munte
fără să vrei să faci nimic acolo?
cumva crezi că om e să fii din toate cîte puţin?
că om înseamnă să fii ciudat, ca picat din lună?
cine ţi-a dat pofte şi sentimente?
ori poate viaţa altcuiva e menirea ta de slujitor,
să stai în umbra aceluia şi să-ţi aperi femeia şi copiii

spui că îţi plac mai mult fluturii, berzele, lupii şi chiar şi viermii
că te încîntă mult iarba şi florile adevărate,
mai mult decît cele artificiale, că simţi ceva mai mult,

[...] Citeşte tot

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul regretului fără sfârşit

Împăratul Chinei râvnea la o frumuseţe care să-i încununeze imperiul,
Dar, deşi era de mulţi ani pe tron, nu i se împlinise această dorinţă.
Între timp, o fetişcană din familia Yang ajunsese la pubertate.
Crescută fiind într-o curte interioară, nimeni nu-i văzuse frumuseţea.
Graţia ei îngerească nu mai putea rămâne ascunsă.
Într-o zi a fost aleasă să ţină companie Împăratului.
Când şi-a întors capul şi a zâmbit, farmecul creat a fost zguduitor,
Eclipsându-le pe toate concubinele celor şase palate.

Era o primăvară timpurie. A fost îmbăiată în Piscina Florilor Pure
Cu apă caldă de izvor, care i-a catifelat şi limpezit cristalul pielii,
Şi, datorită somnolenţei resimţite, o fată a ajutat-o să iasă din piscină.
Revăzând-o, Împăratul a a hotărât să-i fie mireasă. Şi-aşa a început saga.
Părul ei plutind ca norii era prins c-un ac de aur, faţa-i era ca cea a florilor.
Au petrecut noaptea sub acoperişul cald al hibiscuşilor.
S-au trezit cu soarele sus pe cer, regretâd că noaptea a fost prea scurtă.
Începând din acea zi, Împăratul a lipsit la toate audierile curţii.

O răsfăţa tot timpul cu banchete şi petreceri fel de fel,
Era stăpâna zilelor de primăvară şi despotul nopţilor lui.

[...] Citeşte tot

poezie de Bai Juyi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!