+a +�ti +pe +de +rost

Amar

Oh, cât am fost de păcătos
în viaţa asta de prisos

Cât am iubit şi cât am fost
în dragostea mea fără rost

Cu bani puţini şi generos
Cu cel bogat şi cârpănos

Dând bob de bob un plâns frumos
mici perle porcului sârmos

Acum te-apleacă, şi de jos
culege-ţi trupul os de os

şi du-te'n codrul neguros
şi fă-ţi prieten un bot-gros

sau du-te'n vântul mânios
şi plângi încet sau furios

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

In apartamentul particular, cu camere mari şi zadarnice şi cu mobile fără de întrebuinţare, Lenora rătăcea fără rost şi se adăpostea în camera ei, unde, deşi nu cutezase nici o schimbare, numai prin felul de a o locui reuşise să imprime o atmosferă mai personală, deci mai prielnică. Un lucru de nimic, zimţii adaptării lipseau resortului ei. I se ura cumplit; nu citea, nu lucra, nu gîndea, era singură, nu mai avea distracţia de a fi bolnavă.

Hortensia Papadat-Bengescu în Drumuri ascunse (1932)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cauza ta

Vocea ta m-a ars,
Şi mă gândesc ce mi se întămpla
Dacă vorbeai cu gura la urechea mea,
Şi mă sărutai,
Probabil urechile dispăreau
Să-ţi facă loc prin tot corpul,
Nici gâtul meu nu mai avea rost
Dispărea cu totul,
Un cap vrăjit nu-l mai suporta
Nici mâini, nici picioare
Ce-a mai rămas?
Talpa!?
Dispărea şi ea la tonul vocii tale.
Eram dat dispărut
Ziarele urlau că nu mai are cine să ţină capul,
Eram în plin scandal
Din cauza vocii tale.

poezie de Mili Dumitru din Poezie în rampă (8 aprilie 2018)
Adăugat de Mili Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc

A fost un vis, ceva, odată,
Am fost un soare între pietre,
Ai spulberat iubirea toată,
Şi mai exişti doar pe perete.

O simt şi-acum, e amintirea,
Jucam un joc pierdut din start,
Cariera, prietenii, iubirea,
Cedeam că pot să mă împart...

Un copilaş şi o femeie,
Speram, dar uite n-am putut,
Şi am lăsat să se încheie
Tot, de cum a început.

Mă simt dator să îţi răspund,
E timpul să-ţi mărturisesc,
Nu are rost s-o mai ascund,
N-am inceput să te iubesc.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad B
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umblăm pe câmp fără popas

Umblăm pe câmp fără popas
sub zodii prin târziul ceas.
Hotare, veac, tărâm s-au şters.
Mai suntem noi şi-un univers.

Pierdem în noapte, rând pe rând,
tot ce sub noi era pământ.
Şi mergem iar în gând, la pas.
Un cer deasupra ne-a rămas.

Vreo stea când cade din ţării,
fără să vrei, spre ea te ţii
şi poala-ţi potriveşti, s-o prinzi.
Lucirea numai i-o cuprinzi.

Şi cumpănim ce e, ce-a fost.
Noroc înalt, pornit cu rost,
ne-ntâmpină de sus prin vânt,
să nu ne-ajungă-n văi nicicând.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe, câte-am semănat

Toată viaţa, cât am fost,
am avut în viaţă rost.
În grădină-am plantat flori
si-am cules parfumul lor.
Pomi am plantat în livadă
şi am cules vara roadă.
Am cultivat în câmp grâne
şi-am adus în casă pâine.
Am rostit doar adevăr,
minciuna nu mi-a fost văr.
Primind înţelegere
am investit încredere.
Am semănat bună credinţă
şi-am cules recunoştinţă.
Am semănat multă iubire
şi-am gustat din fericire.
Multe, câte-am semănat
iubire mi-au înturnat.
Bucurii am adunat
şi viaţa mi-au luminat.

poezie de Dumitru Delcă (11 martie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza. Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale.

începutul de la Lebedele de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 136

Când al tău suflet sfânt te va mustra,
Tu să îi juri că-n tine Will a fost,
Căci bărbăţia mea poate intra;
Eu din iubire mi-am făcut un rost.
Şi Will te va pătrunde negreşit,
Câţi te-ar avea, eu tot te mai doresc,
Un lucru este însă dovedit,
Când sunt prea mulţi, nu mă deosebesc.
Şi stau pierdut prin aste bărbăţii,
Deşi-ţi doreşti pe listă să fiu scris;
Dar dacă-n mână vrei ca să o ţii
Dulceaţa e a ta, cum ţi-am promis.

Tu al meu nume mult să îl iubeşti,
Căci eu sunt Will şi-ţi dau ce îţi doreşti.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ansamblu, în căutare

De câte ori fizic mă mut,
gândul mă duce unde am fost;
cum tot întreg n-am niciun rost
şi trup şi minte... îs desfăcut.

De neînţeles, sunt tot mai mult
regrete –având, la ce-am negat-
mister, cum dragoste-i păcat...
doar de mă înşel, nu mai m-ascult!?

Mai rău, ce am nu-mi mai convine,
nu îmi e îndeajuns, riscul prefer;
ce-i altuia adesea cer...
ca şi cum nu mi-aş aparţine.

Mă uit, ca un străin, la mine
-culmea, că mă cunosc credeam-
dar nu-s oglindă, doar un geam...
şi nu mă văd! Oare o-i fi... cine?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e atât de frică

De-a oamenilor vorbă mi-e atât de frică.
Ei totul spun atât de evident:
Asta e casă, ăsta-i câine violent,
aici este-nceputul şi-acolo sfârşitul se ridică.

Mi-e frică şi de gândul lor şi de badjocură mereu
ei ştiu tot ce va fi şi tot ce-a fost;
şi orice munte lor le pare fără rost;
grădina binelui şi-al răului vecină e cu Dumnezeu.

Vreau să mă lupt, vreu să le spun: lăsaţi-le ştiute.
Îmi place să aud cum lucrurile cântă.
Voi le atingeţi: ele sunt nemişcate şi mute.
Voi omorâţi întreaga vrajă sfântă.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poemele timpurii (Rugăciunea Mariei faţă de Maria), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!