jos

Greşeala ta

O cafea rece pe masă,
O imagine pe jos,
E dezordine în casă,
Visul meu întors pe dos.

Un caiet cu poezie,
Scris în grabă pentru ea,
Mă gândeam că... cine ştie,
Poate va mai fi a mea.

Un prosop prins în perete,
Ce ne ştia pe amândoi,
El nu cunoaşte alte fete,
Căci s-a legat pe veci de noi.

O lacrimă dezamagită,
Şi-o viaţă scrisă pe pământ,
Se pierd, se duc... fii fericită!
În praf se schimă, fug prin vânt.

[...] Citeşte tot

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viaţa lor de viaţa ta se leagă

Când viaţa lor de viaţa ta se leagă
şi când priveşti spre ei, te vezi pe tine,
mai mult de-atât nu eşti, şi nu-ţi convine
că ochii văd în sinea-ţi lumea-ntreagă.

Priveşti în jos, în sus, şi ţi-e ruşine
ca unui dumnezeu lipsit de vlagă,
şi-ai vrea să uiţi că vântul îi propagă
spre mintea ta retrasă-n vizuine.

Din glas dement se-ascunde-n timbru dorul
ca frunza verde-n toamnele barbare,
şi-arunci în ei durerea cu piciorul

deşi îi simţi, îi crezi, şi-atunci te doare,
cum taurul răpune matadorul
şi-odat' cu el şi animalul moare.

sonet de Ionuţ Popa (14 noiembrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântece marinăreşti

Cântăm aceste cântece, stropiţi de spuma sărată,
Virând ancora sau, copii nevoii,
Jos pe covertă-n vânt şi în zloată,
În burniţă sau în rafalele ploii.

Cântăm aceste cântece ziua sub soare
Sau sub stelele nopţii,
Iar ele ne-ajută să ne facem treaba când, binevoitoare,
Luna urcă încetişor pe culmea bolţii.

Cântăm aceste cântece,-n care speranţele noastre-s vii,
În vreme ce ridicăm pe catarg vela mare,
Nostromul se-nfoaie-n pene când tragem vârtos de frânghii,
Iar refrenul răsună din ce în ce mai tare.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul plecă. Iară băiatul intră cu plasa în gârlă. Bătu în sus, bătu în jos şi peşte să prinză, câtuşi decât. Tocmai era să se lase de pescuit, când văzu o mreană. Mreana fugi, el după ea, până îi veni bine şi, aruncând plasa, o încâlci într-însa şi o trase la margine. Văzu el că mreana era cât să le ajungă pe două zile. Se bucură în inima sa că făcuse o treabă cumsecade. Se puse deci de o curăţă de solzi; o spintecă, îi scoase măruntaiele. Când în loc de lapţi, ce să vezi? ceva ce nu semăna a nimic. Luă el acel ceva, îl spălă, şi rămase un fel de covăţea mititică de piatră.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de orgoliu

m-am născut ca să ofer iubire
dar n-am primit ce-am dăruit
iar îngerii mei se ceartă
şi trag de mine
când în sus când în jos

mă rog să câştige cel alb
deşi cel negru se joacă cu inima mea
ameţită de falsa credinţă din jur

printre impusele tăceri
se ascund viori plângând
la colţul laşităţii

o aripă se desprinde
deşi se mai zbate încă
să mă ocrotească dar...

sângele roşu colorează urmele paşilor pierduţi în nămolul dezamăgirii

[...] Citeşte tot

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, la spatele casei, era grajdul şi şura, sub acelaşi acoperiş vechi de paie, cârpit pe alocuri.
Era o clădire largă, cu streaşina până jos, cât se putea ajunge cu mâna. între casă şi grajd mai era un
şopron pentru car şi plug şi alte unelte de-ale gospodăriei şi o grămadă de lemne, vârfuri rămase din
iarnă.
La spatele şurii era grădina, cu mulţi pomi bătrâni şi tineri, cu delniţe întregi de legume, de
porumb, de cartofi, de sfeclă pentru vite, de lucernă şi trifoi. Se părea că strămoşul care a împlântat
mai întâi aici parul, a putut să îngrădească pământ după plac.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii, Bunica Safta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum te iubesc?

Cum te iubesc? Dă-mi voie să îţi spun
În sus, în jos, în stânga şi în dreapta
Şi-n taină eu în suflet îmi propun
Spre Har şi spre Fiinţă să urc treapta.
Şi te iubesc în fiecare zi
Din zori şi până arde lumânarea
Cum unii caută Dreptatea, ştii
Şi-aşa cum alţii preţuiesc Valoarea.
Şi te iubesc cu o inimă nebună
Cu vechi dureri, dar plină de credinţă,
Cu o iubire ce părea s-apună
Cu sfinţi pierduţi, cu-ntreaga mea fiinţă,
Cu zâmbete, cu lacrimi, şi de-o vrea Dumnezeu
Te voi iubi mai bine când voi muri şi eu.

poezie clasică de Elizabeth Barrett Browning, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În jos de Deneb, între ν şi τ, se află o stea curioasă, din două puncte de vedere. E steaua 61. I se zice "61 Flamsteed", adică e a 61-a stea din catalogul întocmit de astronomul Flamsteed, care a dat fiecărei stele din acea constelaţie câte un număr de ordine. Steaua aceasta e dublă şi o lunetă cât de mică ţi-arată pe cele două steluţe ce o formează. Cu ochii liberi vezi pe 61 din Lebăda ca o steluţă de mărimea 5, adică destul de mică. Deşi puţin strălucitoare, steaua aceasta e una dintre cele mai apropiate de noi. De la ea ne vine lumina în 8 ani.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urletul limbii la naşterea poetului

într-o noapte în timp ce vuia
codrul din creştete
Dumnezeu mă soma c-o nuia
moale: rosteşte-te!

mă rosteam însă cum să-mi înalţ
slava cu ţipete?
nici o scară spre cerul de smalţ
nici un scripete

mă rosteam însă vai! ce arbust
gingaş e sîngerul:
cum să-ncapă în trunchiu-i îngust
dracul şi îngerul?

mă rosteam şi dansau tot mai jos
astrele sprintene
Dumnezeu apăsîndu-mi gelos
burta sub pintene

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci el se sculă de la masă, se duse de se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul pe spate şi se înfăţişă împăratului şi la toată adunarea. Cum îl văzură mesenii, îndată se rădicară şi se minunară; Făt-Frumos era atâta de mândru şi strălucitor, încât la soare te puteai uita, dar la el ba. Împăratul, după ce lăudă pe fiică-sa pentru alegerea sa cea bună, se dete jos din scaunul împărăţiei şi ridică în el pre ginerele său, Făt-Frumos; iară el, cea dintâi treabă ce făcu, fu de a da drumul din robie cumnaţilor săi, şi în toată împărăţia se făcu bucurie mare.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!