+fata +cu +ie

Ariciul

Aseară, prin grădina amorţită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici -
O mică vietate ghemuită.
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mişca domol pe sub gutui,
Şi toţi au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare -
Ca o perniţă sferică în care
O fată rea, ca să se joace,
A-nfipt o sumedenie de ace.
Băteau copiii din vătrai şi cleşte,
Dar el tăcea, săracul, ca un peşte,
Şi doar fiori de groază, când şi când,
Treceau pe trupuşorul lui plăpând...
Am alungat copiii să se culce
Şi-n înserarea limpede şi dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo, singură cu el.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către chipul din oglindă

Cum stai în ramă şi te uiţi
Atât de trist la mine,
Mă-ntreabă ochii tăi miraţi:
— "Mă mai cunoşti, străine?"

— "Urâtule, nu te cunosc!
Prea palid eşti la faţă
Şi prea bolnavi ard ochii tăi, —
Privirea lor mă-ngheaţă...

Că te ştiam copil nebun,
Crescut în vânt şi soare, —
Obrazul rumen, ochii vii
Şi gura zâmbitoare.

Natura toată se-nchina,
Ascultătoare ţie:
Aveai palat un crâng întreg
Şi-o luncă-mpărăţie!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii

Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii...

Flori de-o zi, de-o clipă
Mi le-adun acuma,
Să le culc cenuşa înfrăţită-n huma
Unei mice şi albe şi tăcute gropi.
Şi nici brazi, nici sălcii, nici salcâmi,
Nici plopi
Nu vor plânge asupră-i...

Făr' să le mai număr clipele sau anii,
Roşii, albe, albastre flori de lunci sau stranii
Flori crescute-n seră, ori în fund de-abis,
Mi le strâng din racle,
Mi le strâng din cripte,
Mi le scot din veghea crucilor înfipte,
S-amintească vieţii un păcat, un vis...

Sufletul meu astăzi îşi dezgroapă morţii,
Tu, iubire nouă, să nu intri aici,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaţă

Un poet priveşte de la fereastra etajului 10.
Prin faţa geamului său stoluri de păsări
taie cu aripile ceaţa,
halucinant o desfac în fâşii.
"Ce minunat! exclamă poetul.
Să vezi atâtea păsări
zburând în faţa ta
prin ceaţa acestei dimineţi!
Pare că ferestrele
sunt hublourile unei nave,
iar păsările negre -
valuri care curg, curg,
în flux şi reflux.
Luaţi-mă şi pe mine cu voi,
păsări ce răzbateţi prin ceaţă!"
Iar glasul lui se amestecă
cu ţipetele de păsări
care curg, curg...

De partea cealaltă, peste drum,

[...] Citeşte tot

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea principelui Ştirbey

Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă
Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,
Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă,
Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării de senin:

Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română,
Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,
Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină
Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ...

A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,
Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,
Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,
Decât curse-acelui astru ce se sparge p-un mormânt

Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?
Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?
Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?...
- Este domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!...

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avertisment

De multă vreme ocolesc trecutul,
Din milă faţă de contemporani,
Să nu stârnesc cu mâna mea vulcani,
Mai bine zac între coperţi, ca mutul.

Dar, vai, toţi cei iertaţi îmi sunt duşmani,
Vor sabia, nu vor să fie scutul,
Pe Blaga l-ar ucide iar Răutu
C-o ceată de cosmopoliţi golani.

O, timp păgân în multe ale tale,
Te-ar vinde ei samsarului străin
Cei care poartă două capitale
Pe-acelaşi amărât de buletin.

V-avertizez, sinistre haimanale,
că ori intraţi în pensie, ori vin.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cruciade

Plecate-s cruciadele mele-n pelerinaj
unde tronează veşnic a lumii frumuseţe,
din blândă lumină să se-mpărtăşească
şi-au împietrit pe veşnicie-n contemplare.

Cruciada în care-am învins,
victoria-mi scrie în Cartea mare a vieţii
cu tocul înmuiat în al meu sânge fierbinte.
M-aş dispensa de ea
în abandon străin de orice silogism,
dar nu am de ales,
căci nu mi-s boii acasă
şi sfetnicii plecat-au şi ei.

În cruciada de fiecare zi
bestii prădătoare mă hăituiesc
prin păduri de netrecut,
Krakeni mă târăsc în bârlog întunecat de adâncuri,
doar o dâră de lumină sfântă,
în dangăt de clopot coclit,

[...] Citeşte tot

poezie de Silvia Cuzum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pilat şi Adevărul

În faţa ta stătea Isus
Şi I-ai văzut Dumnezeirea,
Dar, "iată omul!" aşa ai spus
Semnându-I hotărât pieirea!

În faţa ta era chiar El, slăvitul Împărat
Dar tu, spălându-te pe mâini,
"Ce-i Adevăru?"-ai întrebat,
Privind spre scopul talei "pâini"!

Da, în faţa ta stătea Hristos,
Desăvârşitul Adevăr
Dar tu, împăratul vanitos
Te-ai răsfăţat în neadevăr!

În faţa ta stătea Împăratul
Cel Care le-A făcut pe toate,
Cuvântul Care-A întins Înaltul,
Cuvântul Care totul poate

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Aurica Cristea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevasta mincinoasă

"Y que yo me la lleve al rio
Creyendo que era mozuela
Pero tenia marido"

Federico García Lorca - La casada infiel

("Şi eu care-am dus-o la râu
Crezând că era fată mare,
Când colo avea bărbat.")

Federico García Lorca - Nevasta necredincioasă

Credeam că e fată mare
Când am dus-o pe cărare;
da şi eu - ce minte proastă! -
n-am bunghit că e nevastă.

O fi fost ea ca zambila,
dar mersei mai mult cu sila.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Cântice ţigăneşti (1941)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Lan

De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!