omenesc, prea omenesc

De ce nu mai vii?

De ce nu mai vii?
In braţele mamei
doar gândul se-aşează,
copilul aleargă...
Adesea pe prispă
m-aşez agitată,
aş vrea să nu piardă…

Poate la toamnă…
se-ntoarce acasă,
un vis prea frumos.
E dus prea departe
să-şi facă menirea,
de-ar fi cu folos.

Zboară Tu rugă
lansează-i chemarea,
inima-mi plânge.
Numai speranţa
mi-alină durerea,

[...] Citeşte tot

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (12 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş dori - ca să-l citez pe Lenz - să vâr lumea după sobă, pentru că totul e aşa de mic, aşa de strâmt. Dar până şi cele două zile intense cu Dumneavoastră mi-au fost prea aproape sau Dumneavoastră mi-aţi venit prea aproape... În cuvinte şi scrisori mă simt mai acasă cu Dumneavoastră decât în gestica nonverbală a afecţiunii. M-aţi aruncat în imediateţea univocă a unei relaţii fizice, când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii spirituale.

Friedgard Thoma în Pentru nimic în lume, scrisoare lui Emil Cioran (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi fi poet...

Nu poţi fi poet, până nu pândeşti primele suliţe ale razelor de soare, răsărind din culcuşul orizontului, inundând gratuit cărările spiritului omenesc şi pe cele ale pământului roditor, ca o sfântă binecuvântare matinală.

Nu poţi fi poet, până nu vezi cum creşte firul ierbii sub roua dimineţii sau deşteptarea ciripitorilor din frunzişurile verzi şi crude, purtând cu ele trilurile libertăţii spre marea cerului primitoare de frumos.

Nu poţi fi poet, până nu întâmpini valsul capricios al vântului pe mare, printre miresmele florilor de câmp, pe alei cu trandafiri înfloriţi sau lângă perdelele ferestrelor deschise, pentru a invita imunitatea naturii să-ţi intre în casă sau să-ţi însoţească bucuria întâlnirii, fredonând o melodie.

Nu poţi fi poet, până nu asculţi cascadele picăturilor de ploaie, căzând peste tăcerea amintirilor sau pe faţa omului îndrăgostit, care le-ar gusta la nesfârşit jocul ud, adunat în podul palmelor calde de melancolie sau fericire.

Nu poţi fi poet, până nu înţelegi plânsul iedului flămând urcând crestele munţilor după ţâţa caprei, până nu rămâi uimit cum îngenunchează stânca sub copitele sprintene ale ţapilor furioşi sau până nu surprinzi bucuria din privirile drăgăstoase ale copiilor, faţă de tot ce le este lor drag.

Nu poţi fi poet, până nu săruţi cu privirea iscoditoare clarul lunii pline, enigmatică în nopţile liniştite de iubire, până nu culegi buchete de stele din simfonia zodiacului ceresc sau până nu guşti amprentele sării de pe buzele iubitului, iubitei, ieşit din valurile mării.

Nu poţi fi poet, până nu-ţi laşi amprenta îngerească a trupului tău pe o plapumă de mărgăritare înzăpezite, în joc ca de copii, până nu dai mâna cu cerul de pe crestele munţilor inhalând aerul rece şi curat, plăcut spiritului înălţător şi până nu sfidezi ecourile munţilor lor cu cele ale fericirii tale.

Nu poţi fi poet, până nu înfrunţi gerul despărţirii de cineva drag şi până nu înveţi, că toate frământările vieţii, bune sau rele sunt daruri necesare şlefuirii tale spirituale, spre liniştirea sufletului împovărat de păcate, cu voie sau fără voie.

Nu poţi fi poet, până nu eşti cinstit faţă de semenii tăi, aşa cum ai vrea să fie ei faţă de tine şi până nu îi ajuţi să îşi corecteze defectele sau până nu le binecuvântezi altruismul voluntar, în funcţie de necesitate şi împrejurări.

Nu poţi fi poet, până nu iubeşti, dăruieşti sau eşti om, în adevăratul sens al cuvântului!

poezie de Valeria Mahok (30 mai 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înserare de primăvară

Se duce soarele, unde s-o duce,
Şi vine noaptea, de unde-o veni,
Se strânge multă lume la răscruce
Şi latră câinii, făr-a conteni.

Pământul are un miros aparte,
Nu de conglomerat de silicaţi,
Iar carele din cer nu-s prea departe:
Se-aud cum suflă boii dejugaţi.

Să nu-mi furaţi această perspectivă,
Căci, dacă ştiu prea multe, mor ca voi;
Şi n-aveţi nici bomboane de colivă,
Să-l îndulciţi pe Dumnezeu, apoi!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (5 martie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet deschis

Atâtea bogăţii am strâns în ochii-mi blânzi şi părul nins
Dar când furtuna a venit doar o epavă-am devenit!
Căutătorii de comori m-au ocolit de-atâtea ori
Şi, leneşii, au adunat nisipul ce m-a îngropat.

Sunt o epavă prea bogată în aur şi în diamante!
A mea e marea, marea toată la fel şi stâncile înalte!
Văd cum se zbat în zarea strâmtă, marea le pare prea adâncă...
Îi văd izbindu-se de stâncă şi, orbii, mă ocolesc încă!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mult mai puţin decât puţin mai mult

Nu mai am niciun gând,
Niciun vers nu mai scriu,
În uitare, curând
O să mor, o să fiu.

Într-un pumn o să strâng
Tot ce am din ce nu-i
Şi-o să-i râd şi-o să-i plâng
Orişicui, nimănui.

Lasă-mă să te las,
Plec puţin şi revin,
Că-s plecat şi-am rămas
Prea demult, prea puţin!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (8 octombrie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O centrală de spionaj nu e tocmai un pension de domnişoare. În mod sigur, Dumnezeu nu ne-a făcut pe noi, spionii, după chipul şi asemănarea Lui. Prea suntem josnici şi urâţi pe dinăuntru, prea scormonim cu minţile după cele mai perfide metode de a corupe şi înşela, de a schilodi şi distruge pe cei din tabăra adversă. Unii o facem pentru bani, alţii din orgoliu ori datorită faptului că ne-am deprins cu ideea că aşa merg treburile în lumea noastră.

Pavel Coruţ în Quinta spartă, Varain, te duci în iad! (1993)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

Întreg oraşul era plin de morţi
Ieşiseră pe strada principală
Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală
Pe care cât eşti viu nu prea le porţi.

Treceau râzând şi nu-i puteam opri
Păreau că nu mai înţeleg deloc
Că sunt prea mulţi şi nu mai este loc
Şi pentru cei care mai suntem vii.

Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir
Dar stam şi ne uitam uimiţi ca la paradă,
Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă
Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir.

poezie de Ileana Mălăncioiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apogeu

Să fie o greşeală, sau se poate
Ca nebunia-aceasta să ascundă
În sânu-i primitor, cea mai profundă
Şi-nălţătoare culme dintre toate?

De ce-mi simt ora a fi doar secundă,
Când mă scufund cu tine-adânc în noapte?
Cumpliţi fiori născuţi din simple şoapte
Ne-mping grăbiţi spre următoarea rundă.

Prea mult mister şi prea puţină teamă.
O strig degeaba, — mintea nu m-aude.
Doar inima mă bagă-acum în seamă, —

Sub influenţa magicelor unde.
Mă copleşeşte vocea care cheamă
În grava-i profunzime ce se-ascunde.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă Dingo nu era un câine prea prietenos se datora, fără îndoială, faptului că nu se împăca prea bine cu oamenii de pe Waldeck. La bordul lui Pilgrim însă, lucrurile se schimbaseră. Pesemne că Jack înmuiase inima acestui frumos animal, căci începu să se joace cu băieţelul, căruia plăcea foarte mult acest joc. Se dovedi îndată că Dingo era unul din câinii care se împacă bine cu copiii. La rândul lui, Jack nu-i făcea nici un rău.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!