jos

Credinţa

Cu tăcere surdă calc
Pe nisipul alb...
şi cald,
care sfarmă asfinţitul
ce desparte
ce-i pe jos de ce e sus.

Dar eu sunt?
Eu stiu că nu-s.
Nu-s aici, aproape mie,
nici departe,
nici pustie,
nu-s tăcere,
nici fiinţă,
nu sunt nimeni undeva,
nu-s incet,
şi nici cândva...

Cresc fără răsad cuvinte
înapoi şi înainte,

[...] Citeşte tot

poezie de Mara Chiriac
Adăugat de Larisa Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

De ce îţi scriu acum?
Pentru că întunericul a devenit tăios
Şi fiecare clipă-i împărţită,
Între pragul de sus şi pragul de jos
Între viaţa prezentă şi cea irosită.
De ce îţi scriu acum?
Pentru că dorul de tine e o lege nescrisă
Şi oricât aş vrea să nu-mi pese, îmi pasă,
E ceva între vis şi-o clepsidră aprinsă
Un surâs al durerii, sau poate-o grimasă.
De ce îţi scriu acum?
Pentru că am inima prinsă,
Între cer şi pământ şi totuşi, îmi pasă!

poezie de Adrian Abrudan
Adăugat de Adrian Abrudan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răbdări prăjite

Pătrăţel de dimineaţă
Plecă c-un pisoi la piaţă.
Hopa sus!... Sări bordura
Şi trecură bătătura.

Pisoiul ţinea gentuţa
Cusută de Măriuţa
Cu fir roşu de mătase
Şi tortiţele de oase.

Cum mergeau grăbiţi prin piaţă
După lapte şi îngheţată
Nu ştiu cum de s-a-ntâmplat
Că gentuţa le-au furat.

Ceva mai târziu, în jos,
Unul gras rodea un os.
Alte mâţe sclifosite
Învârteau răbdări prăjite.

[...] Citeşte tot

poezie pentru copii de Camelia Opriţa din Volumul – Povestiri şi Poezii la Castelul Regelui, publicată de revistele: Spatii culturale, Constelaţii diamantine, Boem@...
Adăugat de Mircea Monu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă de la Regulus duci o linie dreaptă prin clusterul din Cancerul, dai de două stele strălucitoare, din constelaţia Gemenii. Cea mai strălucitoare, cea de jos, e Pollux, cealaltă e Castor. Amândoi sunt doi sori mult mai mari decât Soarele nostru. Gemenii mai au însă şi alte stele strălucitoare. Castor are o culoare albă, pe când Pollux este galben. Unii pretind că α din Gemenii (Castor) are o culoare verzuie, dar aceasta nu se poate deosebi uşor.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet

Cum se deşir din straşina-nvechită
Şi picur jos broboanele de ploaie!...
Un paltin tânăr crengile şi-ndoaie
Ai crede că îşi frânge vreo iubită.

Tăcerea casei-mi pare mai greoaie
Şi mă dezgustă viaţa netrăită
Şi fără sens... Pe fiece clipită
Mai scad din partea vremii câte-o foaie.

Aş vrea să prind a gândului aripă
Să pot s-o ţin în loc măcar o clipă,
Să-mi mângâie viaţa-ntunecată...

Şi o aştept... dar nu ştiu... o să-mi vină?
Mi-e dor de ea... mi-e dor de luna plină
A nopţilor din vremile de-alt'dată.

sonet de Ion Minulescu din Viaţa nouă, nr. 2 (15 februarie 1898)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi tot mergând înainte, am ajuns într-o pădure mare, mare, fără seamăn, şi m-am rătăcit prin bungetul acelei păduri, de nu mai ştiam pe unde să ies la oameni. Când, o dată văz înaintea mea un moş, fleoş de bătrân, uitat de moarte şi de Dumnezeu. Eu îi spui după ce umblu şi cum m-am rătăcit. Moşul, încărcat de zile cum era, se pune jos, stă de vorbă cu mine şi, cu un grai blajin, îmi arătă drumul pe unde să ies acasă, şi îmi zice să mă întorc, căci râvna noastră a ascultat-o Dumnezeu.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vlădica, cu o adevărată coroană pe cap, se da jos din caretă şi urca scara profilându-se în soare, venerabil ca Dumnezeu, sub schinteierea aurăriei şi briliantelor. Dricul intra în curte, înhămat cu şase cai cu capetele împănate şi mascate, cu trupurile îmbrăcate în valtrapuri negre, găitanate cu fir. Cioclii, care îi ţineau de dârlogi, îşi duceau la subţioară şlapele de mareşali ai morţei şi înaintau cu păsuri măsurate. Mormăiri alergau între poartă şi grădină, lărgindu-se peste curte şi chiar peste o parte a mahalalei. Muzica militară sosea. Ea se rânduia în stânga scărei. Convoiul se întocmea — nu se mai aştepta decât coşciugul cu mortul.

Alexandru Macedonski în Cartea de aur, Dramă banală (1902)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre starea de zbatere

Ca şi cum un tăiş superior
mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor,
aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat,
lăsându-şi pe cer capul fugitiv.

Nu poate să moară deşi nu mai ştie
ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţă.
Contempla ochiul de sus
trupul de jos şi în zbatere
Din văgăuna gâtului ţâşneşte
un stol de păsări ciripitoare şi verzi
Mâna îşi înfige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna îşi înfige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat priveşte
deznadăjduita zbatere.
(...)

poezie clasică de Nichita Stănescu din volumul: Măreţia frigului (1972)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi tomnatici

Am trecut întâmplător
Pe cărarea dinspre munte.
Se-auzea tânguitor
Plânsul frunzei cele mute.

Am văzut atuncea pomul
De la margine de drum.
Semăna leit cu omul,
Semăna cu omul bun!

Braţele eu mi-am deschis
Să-l îmbrăţişez voios:
M-a privit pentru o clipă
Şi-a plecat privirea-n jos.

Nu pe mine m-aştepta
Sufletul său necăjit!
Nu a vrut dragostea mea
Nici chiar dorul său cernit.

[...] Citeşte tot

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe fereastră pasărea a zburat

Pe fereastră pasărea a zburat,
coloratele-i pene au pavoazat pervazul;
numai moţul negru îl mai purta întreg pe cap.
Striga: "Vreau să mă zdrobesc, să scap!
De ce e aici atât de cald? De ce nu e frig?
De ce nu stau grăunţele risipite pe jos?
De ce trebuie din blid să le ridic?
De ce numai tu să mă iubeşti?
De ce numai pe tine sa te iubesc eu?
De ce să nu m-aplaude lumea-ntreagă când mă despoi
Şi mă tăvălesc, dacă vreau, şi-n noroi?"
"O, nu te lăuda atât", i-am spus, "nu te mai lăuda,
nu te crede nicio părticică din inima mea."

poezie clasică de Margareta Sterian din Poezii (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!