chemarea lunii

Unde ni sunt visătorii?

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă din Sămănătorul (10 mai 1901)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsul peste moarte

Pentru Chieko Watanabe

Şi iată-aud acuma glasul celor
trecuţi prin flăcări
cum se-mpleteşte într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oţel fierbinte,
şi fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârteşte
deasupra ucigaşilor sclipind ---
şi toate împreună se înalţă
peste cenuşă ca un nimb al vieţii...
Şi iată-le ( o, vulturi mari şi-albaştri,
suiţi, suiţi! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veşnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălţimea Crimei.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A timpului glossă

Trecem peste timp şi timpul ca o pasăre de ceară,
Peste cerul de rugină, liniştit şi trist coboară.
Au înmugurit cocorii la o margine de lume...
Stânci brodate cu lumină cad în dulce plecăciune.
Sângerie, mătăsoasă şi sfielnică chemare
Ca un clopot se aude, ca un vuiet... Ce e oare?!
Se frământă frunza-n ramuri, freamăt, temeri şi nelinişti...
Trec tractoarele să are, ca albinele, pe mirişti.

Trecem peste timp şi timpul, ca o pasăre de ceară,
Grânele înmiresmează... Seva-n noi, de mirt, coboară.
Riduri negre strâng sub streaşini de tăceri, lumina lunii...
În beteală argintie trec călări pajii furtunii.
Totu-i teamă şi tăcere, negura în noi se-ascunde
Şi în noapte (ori îmi pare?!), tunetul prelung se-aude.
Cad dantelele de valuri - dansuri ca un plâns de prunc...
Paparude de lumină rod bogat din cer aduc.

Peste cerul de lumină liniştit şi trist coboară,
Ca un cânt, o voce lină, din corabia de ceară.

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâia elegie

Cine, dac-aş striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? şi chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aş pieri înaintea
prezenţei prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
şi-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Cumplit e orişice înger.
Şi astfel mă stăpânesc şi înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, şi cine
ne poate-ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
şi isteţele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea tălmăcită. Ne mai rămâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
şi răsfăţata credinţă a unei obişnuinţe
căreia la noi i-a plăcut şi-a rămas şi nu s-a mai dus.
O, şi noaptea, noaptea, când vântul plin de spaţiile lumii
ne mistuie faţa – cui n-ar rămânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Dueno, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

2. Gică contra

Gică era un motan persan
Cu bot turtit şi-avea în plan
Ca în fiecare zi să se spele
Pe blăniţa mătăsoasă,
Să se joace la perdele
Şi să se agite prin casă.
Îşi ascuţea gheruţele
Şi era foarte perfecţionist,
Dar să nu-i iei în seamă sfaturile
Că e puţin cam fixist.
În general era tare prietenos
Îşi împărţea până şi din sos
Cu un şoricel mititel
Care spuse către el:
- Eu am să plec la un verişor
Că am auzit că acolo e mai binişor,
Şoarecii au mâncare din belşug.
Îmi fac bagajele şi diseară am să fug.
- Eu zic Chiţălău să o laşi baltă
E o prostie să te nemulţumeşti de soartă!

[...] Citeşte tot

fabulă de Cristian Harhata din Animăluţe grăitoare (1 octombrie 2015)
Adăugat de Cristian Harhata
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul zilei

5 august 1945

Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculţă, umbra de pe munţi coboară
şi-ţi tot coseşte pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!... Coboară, seară...

Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-oraşul leoarcă
de năduşeală, du-te... Soarele în mare
şi-afundă şi el răsturnata-i barcă,

din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca nişte plante
de arşiţă culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante...

Printre coline-oraşul stă privind...
O mamă e oraşul ce priveşte
şi vrea să vadă totul... Iată unul

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu aripi

Era o lume a visării,
Când clipele curgeau alene,
Un timp al marilor destine,
Şi-al faptelor ce trec prin vreme.

În umbra codrilor bătrâni
Doar susurul de unde,
Răzbea cu sunet cristalin,
Sub crestele de munte.

Un pisc semeţ înconjurat de hăuri,
Veghea cu neclintirea-i
Senine depărtări ce par,
Prea mici sub măreţia-i.

Deasupra legănaţi de vânt,
Doar vulturii se-nalţă,
Stăpânitori pe-ntinse zări,
Nelinişte ei lasă.

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Cristian (3 iulie 2007)
Adăugat de Ioan Cristian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hora stihiilor

Grădini cu stupi şi zumzet de albine
cu pomii aplecaţi pân' la pământ
îmi amintesc de zilele divine
când amândoi aveam în creştet lotuşi
şi îngeri păzitori aveam în gând

Eram noi singuri în Grădina lumii
şi tu erai păgân şi filosof,
citind tainele vieţii direct în boaba spumii
Şi tu era păgân şi geometru
citind tainele Lunii pe Pământ;
distanţele le măsurai cu gândul
căci încă nu se inventase metrul

O, minunate clipe mai trăiam!
Erai şi geometru şi poet
şi totul era fascinant în lume
fără cuvinte, fără alfabet
Veneam spre tine fără să mă simţi
plutind pe nori albaştri, singuratici

[...] Citeşte tot

poezie de Olga Alexandra Diaconu din Hora stihiilor (2003)
Adăugat de Olga Alexandra Diaconu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Ca paserea-n frunzişul drag al ei,
prin noaptea care-ascunde-ntreaga zare
la cuib păzindu-şi puii golăşei,

spre-a-i tot vedea-n iubirea ei cea mare
şi hrană să le caute spre-a-i creşte,
şi dulce-aceast-amară trudă-i pare,

pe-un ram deschis ea timpul şi-l pândeşte
şi-aşteaptă soarele cu dor şi cată
ţintit spre nori că doară-doar' albeşte,

aşa şi doamna mea sta ridicată
şi-atent privind spre partea de lumină
în care Feb puţină grab-arată;

încât, de-atâta dor văzând-o plină,
eu fui asemeni celui ce,-aşteptând,
vrea şi-altceva şi-aşa, sperând, s-alină.

[...] Citeşte tot

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!