zeitate

blestem

Blestemul e ataşare de viaţă prin aparenţe de distrugător; un fals nihilism. Căci nu tuni şi fulgeri decât dintr-o poziţie absolută într-o valoare. Iov iubeşte viaţa cu o pasiune bolnavă, iar Regele Lear se sprijină în orgoliu ca într-o zeitate. Toţi profeţii Vechiului Testament se înfurie în numele a ceva, în numele poporului sau al lui Dumnezeu. Şi în numele nimicului poţi azvârli blesteme, dacă aderi la el dogmatic. O dezlănţuire necruţătoare şi incendiară, un absolut în ton direct, o navală de distrugere, cu o certitudine mărturisită sau nu. Că în dosul exasperării se ascunde o credinţă sau titanismul eului, pentru furia bluestemării ca atare puţin importă. Nivelul sufletului, înălţimea de pasiune a unei fiinţe, iată totul. Căci în sine, blestemul nu-i decât un dogmatism liric.

definiţie celebră de Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşertul mi-e o lume

Deşertul mi-e o lume, cu chipul tău de faţă,
Şi lumea mi-e deşertă când vei să nu trăiesc.
În tine mi-am speranţa, în tine am viaţă,
Şi fără tine toate sunt negre, le urăsc;
Dar mi-eşti etern de faţă, ş-etern sunt fericit.

De sunt în adunare şi saltă veselia,
Când danţul se răpede pe pasuri de zefir,
Când nimfe trec, aleargă, aleargă bucuria,
De eşti ori nu cu mine, te-aduce-al meu delir
Şi eşti etern în minte-mi, ş-etern sunt fericit.

Ş-atuncea, ca un geniu, ca vie zeitate,
Cu păru-ţi cel de aur în unde resfirat,
Într-o mulţime rece, faci pieptul meu a bate;
Prin ceruri zbor atuncea, şi raiul am aflat,
Şi mi-eşti etern de faţă, ş-etern sunt fericit.

poezie clasică de Cezar Bolliac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

ofrande

Vă sunt dator deşi nu stiu de ce
va-ţi chinuit să mă îndatoraţi
Pe treptele vieţi-mi mi-aţi aşezat ofrande
ca la o zeitate ce vreţi s-o îmblânziţi
Şi-am luat din fiecare
Şi-am stors făr’ a cunoaşte
C-o să trăiesc simţirea
Şi carnea de pe oase
E parte din ofranda
Ce de pe trepte-am luat.
Da, carnea de pe oase,
Materializare a gustului furat...
Câte puţin, şi multul s-a regăsit cu vremea
Sunt astăzi ce pe vremuri nici nu întrezăream
De-aici am luat o vorbă
De-acolo înţelesu-i...
Sunt parte din simţirea şi din gândirea ta
Aş vrea să pot acuma
Încet a mă desprinde
Să fiu doar eu pe lume

[...] Citeşte tot

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi dau tristeţile cadou

Dintr-o mie de-nceputuri şi o mie de-ntrebări,
Eu am pus speranţe gri într-un glas fără ecou,
Ca să fac punte cu ele peste văi şi peste mari,
Să mă rog la zei domestici, să-ţi dau tristeţile cadou!

În odaia răcoroasă, moartea naşte altă moarte,
Iar pe creştet îi cresc flori să le pună pe cavou,
Unde pomii se urăsc şi se războiesc în noapte,
Cu-al meu suflet dezbinat, că-ţi dau tristeţile cadou.

Tu joci teatru-n alte lumi şi te-acoperi cu lumină,
Ca să fii în ochi la demoni adorat ca un erou.
Aventura vieţii tale este plină de rugină,
De aceea scriu în cărti, că-ţi dau tristeţile cadou.

Sunt un urlet de durere când te văd pe la vecini,
Cum pictezi o zeitate şi cum te avânţi din nou,
Spre înaltul cer albastru ce se-nchide în lumini,
Şi se întristează parcă, că-ţi dau tristeţile cadou.

[...] Citeşte tot

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arta scrisului

El îmi spuse:
scrisul este un mod de a încetini gândirea,
de a desena primitiv
chipul fiinţelor fără chip,
degetele pipăitului pur-
cel care a fost mai dinainte
de creerea degetelor şi a lucrurilor.

O, tu, viteză,
inimă în balans,
împingând migraţia popoarelor celule
roşii şi albe.

Inimă, tu, cea mai repede,
inimă, tu, zeitate a magneţilor!

Au făcut chip al tău din bronz
şi unul din fier,
dar bronzul e melodios, iar fierul
destul de sprinten este.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru rănit

Genţiană, Genţiană, trage-ţi cerul să-ţi ajungă,
Când muşca-vor vârcolacii luna-n noaptea cea mai lungă!
Îţi va-ngenunchea albastrul şi pe glezna de fecioară
Vei simţi cum înfloreşte scâncetul întâia oară.
Nu te dezgoli întreagă, lasă-ţi gândul să mai zburde!
Trupul freamăte ca frunza, jurămintele sunt surde.
Când dorinţa te subjugă şi te risipeşti într-altul,
Îţi cresc aripi şi cu fruntea, ce uşor atingi înaltul!
E o clipă-nşelătoare, care doare cât să placă
Şi n-ai vrea să se sfârşească, să rămână, să nu treacă,
Ca o apă curgătoare, insensibilă stăpână
Peste pietrele ce-aşteaptă mângâierea ce se-amână.
Vei rămâne aşteptare, braţe goale, răni deschise,
Întrebări fără răspunsuri bat la uşi demult închise.
De-ai păstrat un gând sub gene, doar al tău, vei fi bogată-
Trage-ţi cerul, să-ţi mângâie, lacrima nevinovată!
Trag de cer, să prind albastrul în căuşul palmei mele
Şi nu-l vreau cu lună plină, nici cu soare, nici cu stele.
Doar curat fără glazură, cum mi-e gura fără miere,
Cu dulceaţa naturală a miresmei de muiere.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venere şi madonă

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer

Şi-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1870)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

De partea taurului

Pe nimeni nu vei putea lua în coarne,
Prietene taur, ce vei muri peste douăzeci de minute.
Exact peste douăzeci de minute. (La 17:20)
Lupta ta cinstită cu coarnele, va fi trădată,
Împunsul tău va fi înşelat.

Ai năvălit ca o furtună în arenă,
Adulmeci nisipul galben,
Care miroase de pe acum a sânge - sângele tău.
Cerul e înnorat. Arena e o retină ce se dilată.
Eşti frumos şi puternic.
Toată lumea e a ta.
Toată lumea aceasta complice, care priveşte.

Iată, te-ai repezit în calul cu ochii legaţi,
Blindat cu apărătoare, pe burtă.
Dai să-l iei pe sus. Şi călăreţul, în armură,
Ţi-a înfipt suliţa în greabăn. Apasă puternic,
O scoate şi-o înfige din nou,
În timp ce tu, naiv, te căzneşti să răstorni

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Marin Sorescu (august 1982)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea de ianuarie

I
Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte,
Şi încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit,
Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsaşi pe el un munte,
Dar mi-ai dat ş-a ta putere spre a nu fi de el strivit.
Îmi făcuseşi o coroană ce ca pietre nestemate
Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău;
M-ai ţinut în orice clipă cu simţirile-ncordate,
Mi-ai fost soră preaiubită şi mi-ai fost şi crud călău.
Ca Iacov frumos şi tânăr ce-adormise la fântână,
Deşteptat fără de veste de un înger lucitor,
Mă chemaşi la luptă cruntă şi ai vrut să-mi fii stăpână
Şi să-mi pui pe beregată uriaşul tău picior...
Ca Iacov intrai în luptă ş-am ieşit ca el de-asemeni,
Şi nici tu nu eşti învinsă şi nici eu învingător,

Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca nişte gemeni
Ş-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor.
Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase
Mi-a văzut a vieţii navă ici şi colo alergând,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Alexandru Macedonski din Excelsior (1895)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memento mori (Panorama deşertăciunilor)

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a nopţii întunerec - înstelatul rege maur ­-
Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc.

Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri,
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,
Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos.

Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Tu încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,
Alta unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1872)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!