obstacol

LASĂ FRICA SĂ-ŢI PĂTRUNDĂ OCHII GOI ŞI UMEZI PARCĂ

Pe tâmplele tale se scurg iubiri diferite,
Pictate pe-o coală, în temple de ceară zidite.
Te-ai născut să fii femeie, un blestem şi un miracol,
Şi să-ţi fie numai moartea singurul durut obstacol...

Ca o Ană eşti zidită între doi pereţi greoi,
O zeiţă părăsită şi uitata-n munţii goi.
Tot din gustul vieţii tale, se mai nasc şi alte vieţi,
Pântec sacru de tăcere, de durere şi tristeţi...

Nicio toamnă nu-i mai mută şi mai tristă decât tine,
Nicio mamă n-ar fi mamă fără ţipătul ce vine
Şi îngroaşă Universul, când sorocul e aproape
Nici măcar Dumnezeirea între ei nu mai încape...

Lasă frica să-ţi pătrundă ochii goi şi umezi parcă,
Şi din ea tu fă lumină, prunci biruitori şi regi...
Noi nu ştim câtă durere şi răbdare vă încearcă,
Dar pe cei ce vor să ştie, de durerea ta să-i legi...

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constructorul de poduri

Un bătrân mergând pe un drum singuratic
Ajunge în ceasul asfinţitului rece şi gri, tomnatic,
La prăpastia adâncă a unui râu cu vadul lat,
El a traversat în lumina amurgului, săracă,
Fără teamă şuvoiul umflat şi apa lui buiacă;
Dar, odată-ajuns dincolo, s-a-întors şi s-a apucat
Să dureze-un pod pentru-a lega un mal de celălalt.

" Bătrâne," i-a spus un trecător, " poţi oare să-mi explici
De ce-ţi pierzi timpul şi puterea trudind atât aici?
Călătoria ta se va sfârşi curând-curând, oricum
Tu nu vei mai călca a doua oară pe-acest drum;
Ai traversat deja prăpastia adâncă a râului cu vadul lat,
De ce zideşti acest pod când răcoarea serii tocmai s-a lăsat?"

Bătrânul l-a privit ridicând din pământ capul nins;
"Prietene, pe urmele mele păşeşte, întins,
Azi un tinerel fără experienţă," a zis,
"Iar el trebuie să treacă peste-acest abis.
Pentru mine prăpastia a fost un obstacol uşor de-înfrânt,

[...] Citeşte tot

poezie de Will Allen Dromgoole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru-a câta oară?

Am băut albastrul, dintr-o poezie,
Ţi-am servit beţia, gândurilor mele,
Am ştiut din tine, tot ce nu se ştie,
Fără să mă bănui, că te-am scris sub piele.

Carnea mea miroase încă-a nopţi de vară,
Inima-i mireasa valsului sub lună,
Ţin condeiu'n mână (pentru-a câta oară?)
Gândurile parcă,-n versuri se răzbună.

Am băut cu tine, clipe de miracol,
Fără să mai număr cum mi-apun toţi zorii,
Pân' s-ajungi la mine, mi-am tot fost obstacol,
Cântecul şi plânsu-l, defeream viorii.

Ochii tăi sunt vama ce-o dosesc sub pleoape,
Buzele-mi au formă de tăceri duioase
Câteodată vântul, mi te-aduce-aproape,
Şi simt cum, iubirea-ţi, vindecă sau coase!

[...] Citeşte tot

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venirea celestă a Fiului lui Dumnezeu

Sus, la munte, prospeţimi trecute
Se preschimbă- n frigul veşnic,
În crengişul de la poale, - i primavară,
Miezul nopţii tace, ca un sfetnic.

Pârâiaşe murmură- n neprihănire,
Pe sub crengile, de ger, momite,
Sufletul se- aude, curge- n ditirambe,
Dezmorţit, din chinurile sfinte.

Fumul greu încet se risipeşte,
S- a inscris în psalmi o primăvară,
Alungând din gânduri focul ce-amărăşte
Nesocotinţa păcatelor de-odinioară.

Ici -bucurii, dincolo, poate, - i tristeţe,
Reinviind din soare, şi adormind în nimburi,
Aşa sunt sufletele cu pecetea
Cereştilor ofrande pe- a lor chipuri.

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă

Învaţă după o bătălie pierdută repede să te ridici
Să rămâi rezervat şi nimănui nimic să nu zici.
Oamenii întotdeauna aşteaptă bine să te cunoască,
Iar când eşti la pământ unde te doare să te lovească.

Învaţă să-i ierţi pe cei care ţi-au făcut rău
Ura e un sentiment urât pentru un suflet nobil ca al tău.
Iartă-i, dar rămâi cu ochii în patru, nu-i uita niciodată
Nu ştii când încearcă să te rănească încă o dată.

Învaţă să-ţi laşi deoparte orgoliul, e doar o gravă boală
Care te îndepărtează de iubire, e o armă letală.
Orgoliul, chiar el... într-o secundă te poate desparte
De tot ce te reprezintă în viaţă, de-a ta jumătate.

Învaţă să-ţi alegi, nu să-ţi accepţi destinul
Şi nu uita că ai plecat de jos, că ai cunoscut chinul
Şi nu-i uita pe oamenii buni care te-au ajutat, pe cei
Care ţi-au rămas aproape când în buzunar aveai câţiva lei.

[...] Citeşte tot

poezie de Alina-Georgiana Drosu (22 martie 2018)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin lumina oglinzilor îmi simt goliciunea

e ziua aceea în care nu am curaj să mă ridic din pat
nici măcar să scot un picior de sub pătură darămite nasul
mi-e teamă să privesc în oricare loc al camerei ticsită de cărţi şi cărţi
şi lucruri inutile abandobate ca după o bătălie
în oricare parte aş îndrăzni să mă opresc aş simţi acelaşi rău

e ziua aceea în care nu vreau să mă dedic nici măcar mie ce să mai vorbim de alţii
prea trecători prin viaţă mai ales când e vorba de iubire
nu nu n-am niciun curaj să mă văd cu mine
trupul trecut prin lumina oglinzilor
parcă special amenajate îmi simt goliciunea
e o mare tulbure inside valurile îmi bat în inimă
uneori mă izbesc de zidul aceleiaşi singurătăţi care
umblă şi umblă bezmetică pe ţărmul lui ovidiu

e ziua aceea fără aburul unei cafele descântate în doi
vocea din telefon nu mă încântă prea tare
am nevoie de ceva palpabil să-mi dea frisoane
o altfel de trezire la viaţa asta morbidă

[...] Citeşte tot

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paraliticul şi frica

Toate trotuarele acestui oraş sunt cârpite
din loc în loc, o casă modernă are trotuarul refăcut cu pietre frumoase
dar pe mine mă încurcă orice denivelare;
consum energie nemăsurată să ocolesc,
să depăşesc acest obstacol;
durează un secol până voi trece noua treaptă,
fiecare pas e o povară, o aventură, o amintire
la fiecare pas aş putea să cad...
veşnic trăiesc cu spaima că-n clipa următoare
mă voi prăbuşi. Nu-mi este teamă de moarte,
îmi este teamă că mă voi trezi în aceeaşi lume
pe care nu o mai iubesc.
Sunt plin de dureri, de temeri
de spaime că într-o zi nu mai pot mişca
şi totuşi creierul va putea să gândească.
Nu înţelegi că şi legumele gândesc şi nu mai vor!
Plâng, fiindcă am pofte, am dorinţe interzise, am amintiri
însă lumea mea nu e a ta
lumea mea îmi aparţine numai mie.
Femeile sunt jumătăţi care se unesc cu jumătatea mea

[...] Citeşte tot

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sistemul solar

Pământul gravitează
Şi Soarele spre vest se duce,
Iar Luna se aşează
Pe-a nopţii undă dulce...

Soarele şi nouă planete,
Mulţi sateliţi şi comete,
Pe orbite se învârt,
Legile astrofizicii respectând.

Iată, cam aşa arată
Al nostru sistem solar
Din galaxia spiralată
"Calea Laptelui"... stelar.

În mijloc Apollo tronează,
Sau mai antic – Helios,
Soarele, ce degajează
Căldură, cu mult folos.
Şi căldură şi lumină,

[...] Citeşte tot

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

Era în existenţă un înger,
În cerul infinit etern,
Ce datorită unui monstru,
S-a pogorât din cerul efemer.

Venise să-i alunge chinul,
Îmbunându-i viaţa şi destinul,
Oferindu-i iubire cu ardoare,
Făcându-l să se uite adânc în soare.

Monstrul purta un doliu veşnic,
Ascuns în al său întuneric suflet,
Pe care nimeni în această lume,
Nu îl dorea ca să-l asculte.

Se întâlnise-n vasta noapte,
Când stelele pe cer păleau,
Iar în albastra calmă noapte,
Toţi aştrii feerici străluceau.

[...] Citeşte tot

poezie de Cînepă Ştefan (1 martie 2021)
Adăugat de Cînepă Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnul meu!

(Ioan 20,13)

De câte ori citesc la rând Scriptura şi-ajung la misterul cel sfânt al învierii,
Un licăr tainic de sclipiri mă-nvăluieşte, ca adierea-nmiresmată-a primăverii.
Citeam deunăzi despre Maria, întâmpinată de Isus după-nviere,
Şi mi-a sărit în ochi, ca o străfulgerare, un cuvinţel micuţ, dar unul dintre-acele
Fără de care ai atât folos citind Scriptura, cât are-un peşte căruia i-ai dat
Mâncărurile lui cele mai bune, dar nu în apă, ci afară pe uscat.
Spune Ioan că-n zorii neuitaţi ai învierii, când întunericul îşi disputa supremaţia,
Grăbea cu paşi precipitaţi de spaima nopţii, dinspre cetate spre mormânt, sfânta Maria.
Colţoase pietre, mici bucăţi de stâncă, se-ngrămădeau izbind-o pe cărare;
Iar zgomote sinistre clocoteau văzduhul, ca lava din vulcan în revărsare.
Dar cum nu-i cine-mpiedica lumina zilei să spulbere ai beznei reci fiori,
Nici cine să oprească alergarea vreunuia din miliardele de sori,
Nu s-a găsit nici cin' să stânjenească nestăvilita-naintare a Mariei,
Căci sursa ce-o purta era o rază a dragostei din înălţimile veciei.
Ajunge în sfârşit până la grotă. Dar ce-i văd ochii? Piatra nu mai este!
Şi-n spaima disperării-acum aleargă la ucenici ca să le dea şi lor de veste.
Şi după cum în cursa nopţii înspre grotă n-a fost nimic care să-i poată sta-n cărare,
N-a fost obstacol nici de astă dată care s-o poată-mpiedica din alergare.

[...] Citeşte tot

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!