don juan

A luat cu sine vântul...

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.

Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: - apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte...
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.

poezie celebră de Juan Ramon Jimenez din La soledad sonora, traducere de Ion Frunzetti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie mică şi foarte alintată

la ora nefastă, când trenul încărcat cu granate trece prin sângele dumneavoastră, dama de pică netoţii între picioarele sorţii citeşte (cu ceva dificultate) povestea aceasta în cafeaua cu lapte de urzică. inima de bezea ameţeşte, prostuţă şi grea, în odor de frăguţă, iar dânsa, drăguţă şi bosumflată topeşte o mărgea în apa vinovată de melancolonie, să îmblânzească floarea bolundă şi rea de begonie. dar amorul ştrengar este meşter măcelar şi despică barbar coapsa frăgezită în lichiorul amar de furnică, să o pape o pisică leneşă şi peltică. vai! căci poza din dubai, postată pe instagram, unde ea, apetisantă ca o shaworma de porţelan, ataşată de un don juan rotunjor şi bădăran, călare pe un merţan, fluturând nenumărate bancnote parfumate de yves saint laurent (să moară şi ultimul duşman) n-a primit decât un like. vai! suspină înecata în cana cu ceai de păpădie, anemia uşoară să-i fie. deşi într-un cancan se spune că un şarpe de mătase şi-ar fi făcut câteva case în sânul inuman de diafan, mustind de mirodenii păgâne şi tatutat cu şase şase şase, hashtag satan. până şi zeii îşi picură zorii printre buzele roze de dive maladive, la care ţintesc toţi muritorii fără pretenţii cognitive.
şi se mai zvoneşte că un poet de budoar, fără nicio buburuză în buzunar, ar fi decedat mortal, strivit de un poem incendiar, murdar de dulceaţă de chihlimbar, cu picioare fatale de muză mofluză. vai! ce coşmar!

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

Cuvântul omului, magnific, imens
care se îndoieşte ca o fiară, ca o stâncă, precum o pădure.
Cuvântul ascuns, trădat
care gândeşte, care întreabă, care blestemă
care cedează, provoacă şi atacă.
Cuvântul necioplit
care scapă cu ură.
Cuvântul gol, care e negat
fragil, care doare, înecat, prefăcut în verb
în cântec, în plâns
de frunziş, de ploaie, de râu, de păsări.
De mamă care iartă, îmbrăţişează şi luptă
de adevăr, de copil care zboară, de pasăre.

poezie de Juan Calero Rodriguez, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Davai Ceas

Rău era cu "der, die, das",
Da-i mai rău cu "davai ceas".
De la Nistru pân' la Don,
Davai ceas, davai palton,
Davai ceas, davai moşie,
Haraşo tovărăşie.

poezie celebră de Constantin Tănase
Adăugat de Magia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da

Era doar una la părinţi,
Iar el - un terchea-berchea
Ce-ntruna se ruga la sfinţi
Să-i fie ea perechea,

Căci tatăl ei era primar
În satul de sub coastă;
În rest, nu prea avea habar
De ce-o vrea de nevastă.

Se pare că s-a-nduioşat
De ruga lui prea-sfântul,
Iar fata s-a amorezat
Şi... gata legământul!

Primarul n-a avut de-ales,
Le-a dat chiar şi bolidul,
Dar a lăsat de înţeles
Că n-ar prea vrea partidul,

[...] Citeşte tot

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desnuda

Era unu noaptea, când don Juan a ajuns la Museo Prado.
Trecuseră trei secole.
Morţii nu aveau ce spune,
arta o luase pe căi lăturalnice.
Se opri în capătul scării,
se uită la propriul portret,
râse sardonic. L-am auzit.
Afară, gerul tăcea molcom.
Eram doar eu şi iubita mea, spaniolă,
vorbeam româneşte, că tot nu ne auzea nimeni.
Hai să ne dezbrăcăm, propuse ea.
Tablourile din jur păliră,
era numai ea, albă, strălucitoare, intangibilă.
Centaurii păşeau pe vârfuri.
"Piatra filosofală", şopti Desnuda.
Piticul roşu trecu în fugă, ne ură iubire veşnică.
Dar roşul este ucigaş, m-am gândit.
Domnilor copii, veniţi şi vă înmulţiţi.

***************************

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cervantes

Fiţi foarte atenţi
cu acest manuscris.
Fiţi atenţi cu litera T,
cu înţelesu-i profund,
cu fragila-i structură.
Eu evoc un secol de aur,
un instrument de tortură:
între eroare şi teroare
stă subtila, suava literă T.
Pe o cruce în formă de T,
a fost răstignită Himera:
NUESTRO SEÑOR
DON QUIJOTE
EL CRISTO ESPAÑOL.

poezie celebră de Emil Botta din volumul: Vineri (1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică de primăvară

O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.

E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.

Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.

poezie clasică de Juan Ramon Jimenez din La soledad sonora (1911), traducere de Ion Frunzetti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Porci

La ceasul când mama mea era în dureri
au înconjurat casa şi cartierul, toată ţara
a fost arsă în foc, cum arde febra.
M-au urcat într-un camion ca pe atâţia alţii
dezbrăcaţi de viitor. N-am mai fost strigat niciodată
pe numele meu, nimeni nu m-a mai chemat,
aveam doar un număr lung, precum drumul
pe care mergeam, sau mai degrabă,
pe care eram duşi: noi eram porci
cu un număr tatuat,
pe un drum întunecat în mijlocul nopţii.

poezie de Juan Calero Rodriguez, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt eu

Eu nu sunt eu.

Eu sunt cel care
merge lângă mine şi pe care nu-l văd,
pe care din când în când reuşesc să-l vizitez
şi pe care de cele mai multe ori îl uit:

Cel care rămâne calm şi tăcut când vorbesc,
cel care, blând, iartă când eu urăsc,
cel care merge când eu nu merg,
cel care va rămâne după ce eu voi fi murit.

poezie de Juan Ramon Jimenez, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!