omenesc, prea omenesc

Femeia interioară

meteahna tristeţii tale încape într-o poezie de ploaie
când îngerii mor deasupra mormintelor de apă
fântâni, invers, pe cer ţin zeamă
în existenţa lichidă a tăcerii spre şoaptă,
de acolo spre strigăt
tu, femeie de casă-n odaia sufletului meu
îmi ştergi praful din umbră, de pe tăişul răcnetului,
o mică fărădelege-n albastru
seninul are lumina în cioburi,
picături din ruga ce plouă invers, spre cer

azi pe lacrima ta s-a strâns praful,
pe-afară ploaia a supravieţuit
cu apa clocotind de cădere
unde tu
eşti cuvânt
şi carne de-amintire,
pasărea are cântecul astupat
în sicriul târziu

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Afrodita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cauza fatalităţii există războaie şi o parte a omenirii trebuie să fie dominată de o alta. Fatalitatea se face vinovată că nu este posibil să fie mai puţină suferinţă pe pământ decât a fost dintotdeauna. Fatalitatea poate fi raţionalizată din punct de vedere filosofic drept "lege naturală" sau "destin omenesc", din punct de vedere religios drept "voinţa Domnului", din punct de vedere etic drept "datorie" - pentru caracterul autoritar ea este întotdeauna o putere mai mare exterioară individului, căreia individul nu poate decât să i se supună. Caracterul autoritar venerează trecutul. Ceea ce a fost va fi în veci. Să doreşti sau să munceşti pentru ceva care nu există dintotdeauna înseamnă crimă sau nebunie. Miracolul creaţiei - pentru că creaţia este întotdeauna un miracol - se află în afara experienţei sale emoţionale.

Erich Fromm în Texte alese (1983)
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmele iubirilor uitate

Oamenii mor întotdeauna, dar rămân urmaşii lor,
eu sunt un urmaş care lasă urmaşi
cum fiecare rădăcină a neamului omenesc.

Nu mă desprind de trăsăturile comune
oricât de multe ar fi ramurile în arborele vieţii,
mi-e greu să nu recunosc sângele
care vine ca un râu fără sfârşit,
nu mă plâng de nimic,
dar nici nu mă laud.

sunt născut din filonul care străbate timpul,
urmele iubirilor uitate nu dispar
chiar dacă se pierd legăturile directe
şi uneori destinul mai joacă feste.

Încerc să mă despart de cei fără cinste
pentru a nu moşteni nicio fibră otrăvită,
întunericul nu mă poate trage înapoi.

[...] Citeşte tot

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu omul, ci ideea. Nu idolul, ci concepţia. Sufletul omenesc e aşa de schimbător şi valurile frământărilor sociale pot întrece deseori putinţele de dominare ale unei fiinţe, încât de ce să pecetluim soarta unei idei măreţe legând-o şi confundând-o cu existenţa unui om, neputincios la un moment dat de a o mai promova? Să ne ridicăm deasupra! Noi, oamenii, să fim slujitori credincioşi ai crezului pe care-l oficiem, dar niciodată să nu ne ameţim de osanalele linguşitorilor din jur şi uitând să mai servim, să ne mai confundăm cu crezul, să cădem în erezia autocontemplării şi crezându-ne un nou Mesia, să ajungem să fim răstigniţi pe golgota neputinţelor noastre. Aceia care proclamă "Eu sunt ideea." sunt înşelătorii vieţii noastre publice, care, din nefericire, pot orbi pentru un timp o serie de elemente curate, dar care vor suferi amar în clipa dezmeticirii lor.

Mihail Stelescu în Cruciada Românismului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă, Doamne, de păcate

Într-un sat (dar nu-i dau nume)...
Nu i-ar fi nume de fală,
Vine să se spovedească
O femeie bătrâioară.

- Am păcătuit, părinte!
- Şi păcatu-i omenesc,
Însă pentru-a fi iertată
Două vorbe-am să citesc.

Apoi după toate astea,
Pentru marele păcat,
Fă mătănii, numai zece
Şi mergi la râu la spălat!

(Iaca, aşa făcu muierea,
Însă gura ei spurcată
Povesti ce-i zise popa
Şi află comuna toată.)
...........................................

[...] Citeşte tot

poezie satirică de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am căsătorit...

M-am căsătorit aseară, c-un luceafăr din apus!
Ochii licăreau argintul, lumilor necunoscute
Un alai de nebuloase, de comete şi-a adus,
Avea stele şi planete în coroana de pe frunte!

Şi-am privit cu gingăşie spre făptura-i ca de ceară,
M-am cutremurat la gândul, că şi eu devin o stea
Depărtarea de pământ, într-o zi poate-o să doară,
Toate-s reci! Prea mult mister! N-ar vrea oare-aici să stea?

Dar luceafăru-i etern! S-a născut pe-un alt tărâm,
N-are-n el sufletul cald, cum-e-l meu cel omenesc
Cu păreri de rău, i-am spus: unde m-ai zărit rămân!
Ce să fac eu muritoare, în castelul tău ceresc?

Nu cresc flori! Nu iese iarbă! N-ai nimic! Nici primăvară!
Ce pot ochii mei, o viaţă, decât noaptea să o vadă?
Voi ieşi din când în când şi privesc ca să apară
Stele, lună şi pe tine! Tu laşi dorul tău să cadă:

[...] Citeşte tot

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cum plantele se înnăbuşă de prea multă umezeală şi lămpile de prea mult ulei, astfel activitatea spiritului se înăbuşă de prea mult studiu şi de prea multă materie.

citat celebru din Michel de Montaigne
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercetătorul: Aşa cum demonstrează cercetările istorice, capul există încă de pe vremea când omul avea coadă. Între timp, coada omului, atrofiindu-se, a căzut, astfel că astăzi nu mai zăreşti coadă la om, ci doar om la coadă. Principala funcţie a capului este aceea de a-l face pe om să gândească. Cu toate acestea, întâlnim astăzi destui oameni cu funcţie care gândesc cu alte organe ale corpului omenesc. În ceea ce priveşte evoluţia rolului capului, notăm epoca matriarhatului, când rolul conducător îl avea capul de femeie. Pe vremea aceea, din cauza ignoranţei, femeile îl aveau în cap pe Dumnezeu. Astăzi, datorită emancipării, nici Dumnezeu nu ştie ce au în cap. Apoi, a urmat, la rând, capul bărbatului cu rol conducător. Capul bărbatului este foarte dotat, fiind în stare de orice, dar mai ales în stare de... ebrietate.

replică din Unda veselă, Pseudo-eseu despre cap de Corneliu Sofronie (1997)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sosesc

Sosesc cocoarele, sosesc,
De după deal de ţintirim,
Iar anii trec, copiii cresc,
Se schimbă tot ce-i omenesc,
Şi noi îmbătrânim.

Mi-aduc aminte ca acum
Când alergam cu capul gol
Prin prăfăria de pe drum
Şi când ardeam cărţile scrum,
Şi şcoalei dam ocol.

Şi mai târziu, când am plecat,
Ce veselie în trăsură!...
Cum nici n-am plâns, nici m-am mirat
Pe când plângea un biet argat,
Cu-n deget dus la gură.

Şi vreme lungă mai târziu,
Când m-am întors cu dor de bine,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Duiliu Zamfirescu din Spre mare (Poezii nouă, 1889) (1961)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

În firuirea timpului

În oglinda timpului, tâmple cărunte s-arată
Făcând perimetrul clipei să pară o ghipură,
Dar trecutul freamătă cu bucurie alterată
Accentuând un evantai de nostalgie pură.

Rememorându-mă din timpul petrecut,
Când melancolice, când furtunoase precum
Marea în care sunt pe veci ancorat de trecut,
Amintirile mă-ntăresc pentru momentul,, acum".

Îmbrăţişând răsăritul albastru, infinit şi cinetic
Şi sfidând trecerea anotimpurilor prin cutezanţă,
Vreau să trăiesc amurgul amintirilor mai frenetic
Vindecând prin tendenţa sufletului edenica speranţă.

În acest conglomerat de viaţă multivalent,
Cu tot ce-i real omenesc, am concrescut;
Dar în ochii amintirilor şi numai prin prezent,
Găsi-voi formula ce leagă viitorul de trecut.

[...] Citeşte tot

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!