biserica neagra

Miluieşte-mă Tu, Doamne (Ecou la Psalmul 50 după David)

Miluieşte-mă Tu, Doamne, după marea mila Ta
Şi în rând cu păcătoşii, rogu-Te, nu m-aşeza.
Cunoscându-mi Tu păcatul şi a mea fărădelege
Cu întreaga Ta făptură gestul meu îl înţelege.

Roadele înţelepciunii scrise în străvechea Lege
Cu răbdarea Ta divină pentru mine le culege;
Miluieşte-mă Tu, Doamne, după mare mila Ta
Şi în rând cu păcătoşii, rogu-Te, nu m-aşeza.

Fă păcatele trecute ca un fir să se dezlege
Şi-n Biserica Ta Doamne veşnic mă voi reculege.
Spală-mă s-arăt ca neaua şi curat precum o stea,
Căci speranţa stă în Tine şi-n sentinţa ce-mi vei da.

Miluieşte-mă Tu, Doamne, după mare mila Ta!

rugăciune de Dumitru Ion-Borduşani din Inspiră-mă, Doamne!
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub crucea vieţii

Un anume om a fost silit la lupta
cu greutăţile limbii străine.
Şi, prin veşnica rivalizare a simţămintelor,
s-a legat cu paradoxurile neştiutei culturi,
unde culoarea neagră se îmbină cu albul.

Voia să fie expresia valoroasă la simţul fericirii,
în această lume contradictorie, dar l-a înşelat iluzia.
Purtat de propria mândrie,
care nu-i permite să revină pe meleagurile natale,
păstrează în inimă un ghem de frici şi speranţe.

Şi trăieşte printre homeless – pe cheltuială publică
în îngrăditurile propriilor visări, pline de cărări
care nu duc nicăieri.

poezie de Piotr Kasjas din Miłość i tożsamość (Iubire şi identitate) (2013), traducere de Alexandru G. Şerban
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi va dezvălui

Frumoasă clipă, însoţeşte-mă iar.

Tinereţe, vorbeşte-mi
în acest ceas al abisurilor.

Frumoasă amintire, aşteaptă o clipă.

Ceas de lumină neagră în vene
Şi ţipetele mute ale oglinzilor.
Prăpăstiile-nşelătoare ale setei.

Şi din pulberea cea mai risipită şi oarbă
Vârsta cea frumoasă promite:

Cu blândeţea primilor paşi, când
Soarele va fi atins
Teritoriul nopţii

Şi în prospeţime-i topit fiece abur
Întorcându-se mai palid spre cer

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Giuseppe Ungaretti
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În general, oamenii nu caută să-şi eleveze conştiinţa. Dimpotrivă, ei trăiesc prin mintea colectivă a societăţii, prin psihologia maselor, urmând orbeşte mulţimea din jurul lor. Conştiinţa este un fenomen individual - pe care trebuie să-l creezi singur. Societatea nu te poate ajuta; dimpotrivă, ea te va împiedica în toate modurile posibile să devii cât mai conştient. Societatea nu are nevoie de oameni rebeli, ci de roboţi care să respecte status-quo-ul, stabilimentul, biserica, statul. O fiinţă rebelă este periculoasă, deoarece ea nu va accepta nimic care i se impune din exterior, nimic care este în contradicţie cu trăirea ei interioară - şi va crea această revoluţie interioară şi în ceilalţi.

Osho în Dhammapada
Adăugat de Adriana Georgiana Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scorburile

Luminile ce fug de ele
Şi famecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.

Întunecimea lor le face totuşi
Şă fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.

Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.

poezie clasică de Ovid Densusianu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, vinovată necredinţă a celor care se preamăresc cu numele de creştin! Creştinii se distrug ei înşişi, întreaga Biserică este însângerată de crimele copiilor săi, pe care propriii săi copii îi masacrează; şi ca şi cum atât de multe războaie şi masacre n-ar fi în stare să satisfacă nemiloasa noastră lipsă de omenie, ne sfâşiem în aceleaşi oraşe, în aceleaşi case, sub aceleaşi acoperişuri, din cauza duşmăniilor ireconciliabile. Dorim în fiece zi pacea, şi noi înşine pornim războiul... Atât de mult am uitat Evanghelia, care este o constituţie a păcii!... Facem să domnească prin disensiunile noastre diavolul, care este autorul discordiilor, şi îl alungăm pe Duhul blândeţii, adică Duhul lui Dumnezeu.

Jacques Bossuet în predica "Depsre misterul Sfintei Treimi" (1655)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiica pâmântului joacă

Spre dimineţile tale râd,
soare vechi, soare nou.
Paseri aprinse se zbat prin văzduh.
Cine mă cheamă, cine mn-alungă?
A-la-la! E-la-la!

Subt gliile verzi o biserică este.
Acum o mie de ani
s-a scufundat în pământ.
Şapte popi ţin şi azi
liturghie în ea pentru dracu.
E-la-la! Pentru dracu.

Muritori uriaşi, muritori pitici,
ţărâna de pe călcâie mi-o scutur
de crucile-nfipte pe casele voastre.
Clopotele să se tragă-ntr-o dungă.
Nimeni să nu mă ajungă.
A-la-la! E-la-la!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vacă spre sat

O vacă neagră, caldă ca ţărâna-n vară,
Coboară dâmbul ameninţat de seară;
Coboară în seară singură spre sat
Şi pică laptele din ugerul umflat
Peste bănuţii ierbii, sunători.
Trandafiriul uger plin de flori
Atârnă-n mers cu patru stalactite
Ca bolta unei peşteri rumenite.
Vaca mugeşte spre viţelul însetat,
Laptele din flori şi muguri adunat
Apasă greu şi doare.
Pe coarne moare-o rază ultimă de soare.

poezie clasică de Raymonde Han din Cartea dimineţii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 147

Iubirea mea-i ca febra care ţine,
Făcând ca boala să se prelungească;
Înghite numai răul ce-o menţine,
Stricata poftă vrând s-o mulţumească.
Vraciul iubirii, dreapta judecată,
Văzând că nu-i ascult recomandarea,
M-a părăsit şi-am înţeles pe dată,
Dorinţa-i moarte, leac e evitarea.
Cum să mă vindec fără Raţiune?
Sunt mai nebun, căci trupul meu vibrează;
Sunt răvăşit, vorbesc cu pasiune,
Ca un smintit ce întruna delirează.

Căci jur că tu eşti albă, luminoasă,
Când neagră eşti ca noaptea întunecoasă.

sonet de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat evlavios şi bun. El avea trei feciori. Pe lângă multe bunătăţi ce făcuse oamenilor din împărăţia lui, a ridicat şi o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate şi cu tot ceea ce meşterii din acea ţară au socotit mai scump şi mai frumos. O mulţime de stâlpi de marmură şi poleiţi erau prin biserică şi pe dinaintea ei. Zugrăvelele cele mai preţioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun şi mari cât doniţa, cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cât se bucura împăratul de frumuseţea ei, cu atât se întrista că nu putea să o săvârşească pe deplin, căci turnul se surpa.

Petre Ispirescu în Pasărea măiastră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!