jos

Anotimpul prezent

Mi-e dor de tine foarte rău,
Mi-e dor de tine foarte bine,
Mă simt uitat în gândul tău
Ca sub o viţă, un ciorchine.

Şi ceru-i tot mai jos, mai gri,
Văzduhul parcă stă să ningă,
Mă-ntreb cine-a putut opri
Culegătorii să m-atingă...

Dar nu răspund, căci a-nceput
Mărunt să cearnă peste mine;
Sunt o-ntrebare la trecut
Şi un răspuns la Cel ce vine.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (5 decembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar fi avut blana chiar din iarna asta, erau bani stricaţi la clima dulce ce fusese... în schimb ar fi "epatat" cu ea pe doamna în gri, pe marchiza de la conferinţe. Cu o mişcare din şolduri îşi potrivi cordonul pardesiului, ca ieşea uneori în jos, şi, luîndu-şi pasul elastic de june, intră pe o uşă laterală a Casei Şcoalelor, înainte se uită însa cu precauţiune în stradă. Nu cumva să treacă din întâmplare vreun coleg şi să-1 zeilemiscască o lună întreagă la birou.

Hortensia Papadat-Bengescu în Logodnicul, Editura Eminescu (1970)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene. Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Daca văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare. Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Case vechi

Scările lor
nu mai au forţa de odinioară
geamurile ferestrelor
se tulbură ca ochiul omului vârstnic
pereţii aud tot mai rău
diavolii ce aprindeau focul în sobe
mor de plictiseală
în casele vechi
adesea o tuse se-aude
tuşesc covoarele pline de praf
casele vechi - niciodată
n-au pus piciorul dincolo de prag
stau aici
locuite de sus până jos
şi nu mai cred în nimic.

poezie clasică de Tadeusz Sliwiak din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea

M-am trezit din somn
Ca dintr-o beţie...
Parcă-s Jason Bourne
Cuprins de amnezie.

Îmi îndrugi poveşti
Despre fericire,
Le tot înfloreşti,
Până-mi ies din fire.

Vreo oră am aţipit
Epuizat pe jos,
Precis tu ai citit
Un mare filosof.

Fericirea, draga mea,
Mintea de-ţi inundă,
Străluce precum o stea,
Dar durează o secundă.

poezie de Alex Dospian (august 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectând individul - în acelaşi timp - mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfânt şi imbecil care ne pune pe gânduri şi ne consternează. De aici - ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Ciudată superioritate a beteşugurilor!

Emil Cioran în Ispita de a exista
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antidotul luminii

Şi rămăşiţele luminii
fac umbre pe pămînt.
Le sudează la un capăt de corpuri,
le lasă tîrîte de ele...
Daca se surpă corpul
se surpă şi umbra.
Te poţi desprinde de ea
cînd te înalţi,
deşi aţi fost fraţi siamezi odată.
Ea rămîne o pată perfectă a formelor tale
ce-ţi poartă îndepărtarea
pe pămînt.

Ştii cînd ne vom vedea
umbrele pe cer
de aici... de jos?
Numai atunci cînd pe pămînt
vor încolţi raze...

poezie de Otilia Biriuc
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te îmbogăţeşti şi dai tun după tun mirosind în jur numai a caşcaval (pané), apar fraţii tăi din toate colţurile lumii şi prietenii la cataramă ca dubioasele ciupercuţe după ploaie şi nu te mai strigă după numele din buletin, ci: "Bro în sus, Bro în jos, nu eşti tu cel mai frumos?".

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de iubire

Era în august când am cunoscut-o,
Şi iubirea noastră am început-o,
Cu-acel joc inefabil de şoapte şi priviri,
Ce-mi furnizau universuri de plăceri şi uimiri.

Avea un chip frumos şi veşnic de duios.
Când obrajii-i fini îi mângâiam,
Şi ai ei ochi îi subjugam,
Ea işi lăsa privirea-n jos,
Iar eu citeam pe faţa sa de roz maiestuos,
Adâncul început al limpedului eros.

Şi albii crini ce înfloreau mereu
Pe faţa ei ovală,
Ei îi puneam în glastra sufletului meu,
Ca pe o dulce fală.

poezie de Gheorghe Alionte (15 august 2022)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brânci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămânzi decât sătui. Într-o dimineaţă, plecând la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. Îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copaci ca să se urce în el. Încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vaz? un ou ca de găină. Aşa de frumos era oul şi lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. În cele din urmă, îl luă şi-l băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, luă la spinare şi plecă cu dânsa acasă. Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dânsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză şi să mănânce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!