nichita stanescu gand

Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu nu aş scrie şi e o falsă modestie să spui "Domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia, dar nu prea cred dacă am talent sau dacă n-am talent." Eu cred foarte mult în talentul şi în vocaţia mea, pentru că pentru asta mi-am jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug cu o picătură în plus sensibilităţii contemporane, o formulare mai nouă, mai adecvată etc.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantos II

-Pe mâine, ziceau judecătorii
uitandu-se fix ochi in ochi,
pe măine!

-Pe mâine, ziceau hoţii, bandiţii
şi jefuitorii,
uitandu-se fix la spănzurători!

-Pe mâine, mi-am zis, după ce m-am uitat la unii,
după ce m-am uitat la alţii,
pe mâine, pe mâine, pe mâine!

poezie celebră de Nichita Stănescu din Antimetafizica, Ed. Cartea Românească, Bucureşti - 1985
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adolescenţi pe mare

Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Daniela
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drum spre Laponia

Cât de lipsit de vlagă poate să fie adevărul
şi ce lipsită de rude poate să fie speranţa.
La capătul unei vieţi, şoarecele ştiind totul despre şoareci
totuşi moare ca un şoarece.

La capătul unei toamne,
ştiind totul despre sine
nemaiputându-se să se schimbe
lemnul adoarme ca să nu moară.
Cât de lipsită de voinţă poate să fie voinţa
dragostei de singur.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţie despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de nu ar fi avut un colţ sfărâmat!

poezie celebră de Nichita Stănescu din Opere imperfecte (1979)
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasa nimănuia

Acasa nimănuia mi-am culcat
fluturele şi păianjenul.

Nu vă mai înmulţiţi, - am strigat la ei,
hrăniţi-vă cu raze!

Fluture tu, să visezi ovale!
Păianjane tu, să visezi cifra şapte!

Acasa nimănuia mi-am pus
stele verzi ale durerii, în durere,
şi aerul pe care-l mai am,
În respiraţia pietrelor, l-am pus.

Mi-e câine de pisică
şi atât de cald de îngheţare,
cum nu mi-a fost niciodată!

Acasa nimănuia
m-am stres pe mine însumi

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi răsăritul soarelui

Deşi răsăritul soarelui
e o treabă bărbătească
locul unde orizontul urlă
rupt de culorile lui,
îmi place să-l prelungesc
cu-n trup de femeie.

Aşa arată iubita mea dormind
capul ei e un nod cu fundă
şi unde i se sfârşeşte creştetul
începe aerul dimineţii.
Iar inima îmi bate-n coaste
ca un leopard în cuşcă
altfel ar lua-o razna-n sus
şi-ar ajunge curând să fie
prima inimă din lună.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasa

Acasa mea e într-un cuvânt
gândit de altul.
Acasa mea e într-un sărut
pe care l-am gândit
în alţi doi adolescenţi.
Acasa mea este înlăuntrul
săgeţii trase înspre zeu de geţi.
Acasa mea e gândul ce-l gândeşti
spre mine.
Acasa mea e numele ce-l am
şi mi-l rosteşti.
Acasa mea e un cuvânt,
un prieten şi o curvă.

Fugind din timpul care trece,
ah, timp, bordel al vieţii mele!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfârâmat!

poezie celebră de Nichita Stănescu din Operele imperfecte (1979)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedreptate

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!