mama lui stefan cel mare

Dorinţa mamei

Ce familie frumoasă,
Doi părinţi si trei copii.
Împărţeau aceeaşi casă
Şi aceleaşi bucurii.

Mama le făcea de toate,
Toate poftele din lume;
Iar tăticul grijuliu
Aducea plasele pline.

Anii au trecut în zbor
Iar copiii s-au mărit,
Mama a rămas cu dor
Şi tăticul a murit.

Bolnăvioară draga mamă
Lupta cu-ale vieţii griji;
Ca o stâncă pe afară,
În suflet cărbuni aprinşi.

[...] Citeşte tot

poezie de Ramona Kovacs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Darul suferinţei este mai mare decât darul învierii morţilor, pentru că cel care înviază morţii îi este dator lui Dumnezeu, iar celui care suferă Dumnezeu îi este dator.

citat celebru din Sfântul Ioan Gură de Aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 26 iulie 1864, zi în care bătea o briză puternică de miazănoapte, un iaht minunat înainta cu toată viteza pe apele Canalului de Nord. Pe arborele artimon fâlfâia steagul Angliei; în vârful cartargului cel mare, pe un alt steguleţ, fluturau iniţialele E. G., brodate în aur şi cu semnele ducale. Iahtul se numea Duncan şi aparţinea lordului Glenarvan, unul din cei şaisprezece pairi scoţieni din Camera Lorzilor şi totodată membrul cel mai distins al Royal-Thames-Yacht-Club-ului, club cu mare faimă în întreg Regatul Unit.

Jules Verne în Copiii căpitanului Grant
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, cel mai bun mod de a iubi pe cineva şi cel mai mare ajutor pe care i-l poţi da este de a-l lăsa în pace sau de a-i da puterea de a se ajuta singur.

Neale Donald Walsch în Conversaţii cu Dumnezeu, volumul II (1997)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai bine este sa facem lucrurile organizat, intrucat suntem doar oameni, iar dezordinea este cel mai mare dusman al nostru.

citat din Hesiod
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are câte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură câte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărâmul nostru. Ajungând la groapă, cletenă frânghia de se lovi de toate mărginile groapei. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de aramă. Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare. Bucuria fetei fu nespusă când se văzu iară pe lumea unde se născuse. Lăsară din nou frânghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prâslea de soţie fratelui celui mijlociu. Mai lăsară frânghia şi scoase şi pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ţinu la sine.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încredere

Nu cel mai ager câştigă cursa-n lunga luptă,
Nu cel mai puternic din izbânzi se-înfruptă,
Nu pentru credincios e graţia divină,
Nici pentru-înţelept harul de lumină.

Adesea, şovăielnice picioare
Ajung primele în poiană, la izvoare;
Iar cei care merg prin întunericul cel mare
Primesc primii-în suflet razele de soare.

poezie clasică de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul Mioritic

De stai s-asculţi în taină a neamului durere,
Auzi cum din adâncuri se-nalţă către noi,
Strigăt de iubire de neam ce-ţi dă putere,
Pământul ce ne ţine ascunde mulţi eroi.

De stai s-asculţi în munte a codrilor poveste,
Ai să auzi în şoaptă legende cu haiduci,
Ce stăpâneau Carpaţii şi falnicele creste,
Şi se-adunau în cete la umbra de sub nuci.

De stai s-asculţi cum marea la Pontul Euxin,
Îmbrăţişează ţărmul de veacuri neştiute,
Ai să auzi în valuri a neamului suspin
Şi cântecul sirenei ce varsă lacrimi multe.

De stai s-asculţi adâncul din spaţiul mioritic,
Auzi cum plâng străbunii în somnul zbuciumat,
Că ne-am pierdut iubirea de neam şi de mirific,
Şi ne-am vândut pământul şi ne-am înstrăinat.

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Silva
Adăugat de Ştefan Silva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă scoatem din discuţie proza poetică şi poemele în proză, prozatorul este în primul rând un observator. E cel care dă oamenilor alţi oameni, nu pe el însuşi. Parcă aşa suna crezul literar al unui mare prozator rus (Dostoievski?). Poetul, în schimb, e un pescuitor de perle. E cel care se dă pe sine, după ce a scotocit în mâlul fiinţei după sâmburele de lumină din adânc. Frumos vorbeşte despre el Cincinat Pavelescu, în poezia sa, dar eu prefer să văd în opera lui Bizet, "Pescuitorii de perle", metafora cea mai frumoasă şi complexă a poetului şi a demersului său creator.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix, În loc de prefaţă (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În copilărie am avut, bineînţeles, o jucărie preferată! Un ursuleţ bej, mare cât o palmă de om. Îl chema Niculaie şi avea avantajul extraordinar că putea fi... ros! Nu mă despărţeam de el niciodată. Nici în timpul zilei, nici noaptea. Ei bine, marele meu moment de actorie s-a produs în prezenţa lui. Mama şi cu tata m-au dus la fotograf să mă tragă în poză. Fotograful, ca orice fotograf specializat în poze cu progenituri de tot felul, era "înarmat" cu tot soiul de jucării ademenitoare: ursuleţi, păpuşi, girafe, purceluşi... Mă rog! Decişi să mă "împozeze", ai mei au uitat să-l ia pe Niculaie! Ei bine, nu-ţi poţi închipui cât s-au chinuit bieţii oameni - tata, mama, fotograful - să mă facă să stau cu o droaie de jucării străine în braţe. Şi să mai şi zâmbesc! Ce să zâmbesc?! Eu nu m-am putut opri din plânsul ăla torenţial decât după multe, foarte multe insistenţe; semn al durerii sfâşietoare că lipsea... Niculaie!

Mircea Albulescu în revista Formula AS (1999)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!