fiul risipitor

Singurătatea-i bate-n tâmple...

V-aţi întrebat vreodată câte gânduri adună un bătrân spre-amurgul vieţii
Fără-a desparte-amarul în bucăţi şi-al împărţi cu fiul, fiica sau nepoţii?
Preferă să îl strângă-n pumnul trudnic, să nu le-arate vreunuia tristeţea,
Să-i supere, nu asta îşi doreşte şi nici să-nşele în vreun fel blândeţea.

Singurătatea-i bate-n tâmple ostenită, iar clanţa porţii scârţâie de dor,
Şi-aruncă-un ochi în lungul tristei uliţi şi nu zăreşte niciun trecător,
Doar vântu-i răscoleşte hornul şubred şi şuieră şi-aţâţă jaru-ncins,
Mai trece-o noapte cât o zi de post, în zori găseşte pragul casei nins.

C-un ceai şi-un colţ de turtă împietrită, nestăvilita foame-o amăgeşte,
Apoi aprinde-opaiţul şi priveşte fotografii şi-obrazu-i umezeşte,
Dar cel mai tare-l doare pustnicia din care se hrăneşte fără vrere
Şi nicio rază nu se-arată-n depărtare, credinţa-i dă curajul să mai spere.

Va fi să vină timpu-acela-n care s-audă paşi şi să tresară-a bucurie?
E doar o-nchipuire-a bătrâneţii, o grea şi nemiloasă fantezie!
Nu ştie cât de lung îi va fi chinul şi cât va mai ofta în sinea lui,
Iertat va fi când obiditul suflet urcat va fi-n împărăţia cerului.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa Eminului

Acolo-n leagănul de vise, unde-ntristare nu mai este
Romanţa tristelor litanii a nins pe-un ram fără pereche
Şi plopii fără soţ se-apleacă, pe-o filă albă de poveste,
Îngenunchind în poezia poetului cel nepereche.

Poemul se îmbracă-n nuferi, pe-albastra lacului oglindă,
În ceruri nu e iarnă încă, cât încă îngerii ascultă
"Cu mâine zilele-ţi adaogi," cât dorul plânge în colindă,
Eminul nostru e lumină şi-n inimi teii lui exultă.

Un felinar în neguri dense, în "Valurile vremii" strigă
Şi-i luminează "codrul verde - Măria sa" cu "Floare-albastră"
"De-or trece anii"-"n van căta-veţi" în trupul fraged de ferigă
"Ceasul de taină"-al "stelei care a răsărit" la o fereastră.

"Când însuşi glasul" se aude, iubind în taină ţărmul mării,
Romanţa lui fără ecouri răsună-n "codrii de aramă"
"iar când voi fi pământ", "la steaua care a răsărit", uitării
Iubito, îţi voi fi aproape, când "ochiul tău iubit" mă cheamă.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaful în chip de baladă

Frăţânilor ce rămâneţi în viaţă
nu ne purtaţi în inimi vrăjmăşie,
că dacă mila voastră ne răsfaţă
şi Dumnezeu mai bun o să vă fie.
Priviţi cum stăm cinci-şase în frânghie:
ni-i carnea, ce-o-mbuibarăm altădată,
de multă vreme hoit, de viermi mâncată,
iar oasele-s cenuşă-n fiecare.
Nu râdeţi de osânda-nfricoşată
ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare.

De-i ruga, fraţilor, prea îndrăzneaţă,
nu vă scârbiţi de noi, deşi se ştie
c-am fost ucişi pe drept. Nu toţi învaţă
cărarea-nţelepciunii cum s-o ţie.
Rugaţi-l, dar, cu inimă smerie
pe Fiul din Fecioara Preacurată
ca mila-I să ne fie pururi dată
ferindu-ne de-a iadului vâltoare.
Nu ne smintiţi din tihna-n fine-aflată,

[...] Citeşte tot

epitaf de Francois Villon (1983), traducere de Neculai Chirica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamele noastre - candele de lumină ce ard cu lacrimi

Daţi-mi o măsură să pot afla
durerile mamelor.
Fii pentru un ceas măicuţa aceluia
ce plecă în depărtări lăsând-o pustiită.
Nu-i rămân decât zile cu dor
şi nopţi ce dor.
Priviţi ochii unei mame ce-şi veghează
copilul bolnav;
ai să pătrunzi în adâncul unui ocean
încărcat de temeri şi valuri de tristeţe.
Sufletul contopit cu ruga arde
continuu.
Opreşte-te şi simte pentru o clipă
durerea mamei pentru fiul plecat
în lumea cu vise.
E o pasăre cu aripile retezate ce vrea
să-şi ridice puiul din mlaştina vremurilor
şi să-l salveze.
Prin măduva ei curg râuri de disperare
şi neputinţă.

[...] Citeşte tot

poezie de Angelina Nădejde (27 februarie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea tatei

în iarna ceea taica nu voia să moară
se zbuciuma pe laiţa sa din sărăieş
mereu ruga să fie dus cumva afară
să vadă de nu vin dinspre Făleşti...

sau poate-a fi cumva dinspre Ungheni
şi-oi claxona la poartă ca pe vremuri
eu, trup din trupul lui de Osoieni
şi sânge, şi suflare, şi blestemuri...

simţea bătrânul că de moarte-i încolţit
că-i rândul lui să-i cerce ascuţişul coasei
dar înainte de-a pleca spre infinit
voia ca să mai stăm pe prispa casei...

să bem în doi un ultim păhărel de vin
şi să ne luăm un bun rămas, fără cuvinte
şoptindu-mi cam pe unde-n ţintirim
ar vrea să-i facă popa loc printre morminte...

[...] Citeşte tot

poezie de Iurie Osoianu (2 februarie 2013)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii de tarani

Poemul acesta il scriu intr-o noapte,
Putin dupa ziua de treizeci de ani
E-un scrasnet, un planset, un geamat de soapte,
Caci e pentru voi, fii curati de tarani!

Cand tara indreapta si legi si-a sa cale
Cand sus in idee nu-i loc de abuz
Mai sunt de-mplinit si la capat de dus,
Dorinti izvorand din nevoi sociale.

Si una e-aceea ca inca la tara,
Nu-i scoala facuta cum e la oras
Ca fiul taranului, totusi nu poate,
Intra-n facultati cu acelasi curaj.

Eu stiu cate lucruri in tara sunt gata
Si cate vor fi, daca suntem cuminti.
Dar una e daca director e tata,
Si alta e, daca-i taran de la Vint...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Poezii de pana azi
Adăugat de Marcel Talpeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carte sfântă

Dintre miile de cărţi, tipărite pe pământ,
Numai tu eşti cea mai sfântă, ce ne domini pe pământ
Scrisă eşti tu cu migală şi cu multă chibzuinţă
Nu ai litere de aur, dar te îndeamnă la credinţă,
Să-i urmezi deznodământul, ea va deschide mormântul
Şi va dezlega misterul, când se va deschide cerul
Din a cerului grădină va veni, Sfânta Lumină

Coborând ca un erou, chiar fiul lui Dumnezeu
Puţin cei ce o deschid, să citească cu migală
Este a lumii învăţătură chiar la scară mondială
Înţelesul ei e greu, vorbind însuşi Dumnezeu
Ce grăieşte în versete, nu prin vorbe şi prin fapte
Are cel mai de preţ talent, noul nostru Testament
Nu avem ochi să privim, ureche să auzim
La Judecata de apoi, noi vom fi mentorii ei

Facem lucruri deochiate, vorbesc gurile scurtate
Dar sfârşitul e pe aproape
Luând în glumă, că-s prostii ce au prezis apostolii,

[...] Citeşte tot

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ma recunosc,ma regasesc

Ma “recunosc”, caci nu ma pot “cunoaste”
Si nu-nteleg, cind Mi-esti necunoscut,
Cind nu Te vad, m-am cufundat in noapte,
Cind Te gasesc, gasesc un inceput.

Ma recunosc in leaganul din casa,
Ma recunosc si-n plins si-n gingurit,
Ma recunosc si-n cel plecat din casa,
Ma recunosc si-n toate m-am gasit.

Dar cine sint, de unde vin si unde,
Spre ce ma-ndrept, spre ce liman m-avint,
Eu nu cunosc si nici nu pot patrunde,
Iar truda mea e goana dupa vint.

Sint fiul ratacit ce-a fost departe,
Fara parinti, far-casa, doar cu chin.
Sint cel ce se pierduse fara moarte,
Strin de toti si siesi tot strain.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Branzai
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un prinţ din Libia de vest

Aristomenis, fiul lui Menelaos,
prinţul din Libia de Vest,
a fost în general bine văzut în Alexandria
de-a lungul celor zece zile petrecute acolo.

De dragul bunului său nume, s-a îmbrăcat ca grecii.
A acceptat cu plăcere onorurile,
dar nu le-a solicitat; era modest.
A cumpărat cărţi greceşti,
mai ales de istorie şi de filozofie
Dincolo de toate, era un om puţin vorbăreţ.

S-a răspândit vorba c-ar fi fost un gânditor profund,
iar asemenea oameni, se ştie, nu vorbesc prea mult.

Nu era deloc un gânditor profund sau ceva asemănător –
ci mai degrabă un om simplu, amuzant.
Şi-a luat un nume grecesc, s-a îmbrăcat greceşte,
a învăţat să se poarte mai mult sau mai puţin ca un grec;
şi tot timpul i-a fost teamă că şi-ar putea pierde

[...] Citeşte tot

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan la moarte

Ştefan, domnul ţării, pe cei mai mari uneşte
La Suceava veche şi-astfel le vorbeşte:
- "Fiul meu cel june! Voi, români doriţi!
Moartea mă culege dintr-ai mei iubiţi.
Dorul pentru viaţă nu mă-ntristă foarte;
Omul chiar când naşte face-un pas spre moarte.
Viaţa-i ca fantasma cu chipul plăpând
Ce prin nopţi s-arată şi se stinge blând.
Omu-i ca un vierme ce-n ţărână pare
Un minut vederii şi, lucind, dispare.
Dar mă-ntristă foarte norul furtunos
Ce pe cerul ţării trece neguros;
Soliman ce mâine poate se prepară
A lovi cu moarte draga noastră ţară.
Ungurul cel falnic se supune lui.
În poloni credinţă nu mai poţi să pui.
Un pilot cu minte prin furtuna tare
Nu desface toate pânzele ce are.
Astfel pân' ce fieru-i nou să-l încercăm,
Cu temeiuri bune ţara să-nchinăm.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!