imbratisarea

Omul iubeşte femeia, ucide pe cel ce nu-l lasă să aibă ce doreşte, se bucură de puterea muşchilor lui ori de ascuţimea gândului lui. Iar bucuria îi dă un ritm cât mai grăbit, îl preface întreg în ritm concret-ca dans şi ca sunet cântat, ca tact demiurgic, ca delicată frângere aliniilor aspre şi tari,-îl facr să uite tot ce e slab în el, îl "enthousiasmează";sufletul desprins din cătuşele materiei vibrează în sine, sfărmând materia, creând extazul incoştient de viaţă reală, de lume ori de personalitate: dă nebunia beţiei dionysiace, dă uitarea de sine a inspiraţiei apollinice, dă divinul aliaj al esenţei vieţii cu esenţa morţii în îmbrăţişarea Afroditei.

Vasile Pârvan în Datoria vieţii noastre (1920)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă dormim şi visăm

Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea,
şi eu am crezut-o, pentru că devenea
mai grea sau mai uşoară după voie
asemenea păsărilor în zbor.

Alergam în sus pe scările de beton
şi ea ridica din îmbrăţişarea mea
doi ochi lucioşi, argintii,
spre un cer inventat chiar atunci.

Privirea ei topea zidurile,
îmi rănea obrajii din care
sângele-mi izbucnea spre trecut
nedureros, în cascadă.

Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea.
Alergam în sus. Scara de beton
se sfârşise demult. Şi clădirea.
Trecuserăm şi de viitor. Cuvintele
rămăseseră în urmă. Şi poate nici noi

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vrei să vii

Te-am aşteptat în gând la miezul nopţii,
La cea mai tainică-ntâlnire,
Te-aş fi lăsat să intri, dar momentul
Era ca strigătul iubirii.

Nici uşi deschise sufletului nu aveam,
Doar o părere sub un cer de stele,
Mi-ai arătat cărarea dealtădat',
Să-mi laşi iluziile să mai spere.

Priveam pe lângă tine toată clipa,
Ca un balsam ce împletea o dimineaţă,
Simţeam îmbrăţişarea nopţii ce se duce,
Şi ploi de lacrimi îmi curgeau pe faţă.

De vrei să vii din nou, să vii în zori,
Şi-am să deschid ferestra inimii rănite,
Un basm aş scrie, cum adeseori,
Noi ne-am pierdut în lucruri diferite.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc femeia

Femei sunt multe-n lumea asta mare
Frumoase ca seninul înstelat
Găseşti plăceri nebune-n fiecare
Şi-s dulci ca o clipită de păcat

De-mi place-o brună cu-ochii de jăratec
În focul căror inima-mi topesc
Apare-o blonda cu surâs sălbatec
Şi nu mai ştiu pe care s-o iubesc

Iubesc femeia
De dor nebună
Femeia brună
Cu ochi negri de foc
Dar şi pe-aceea
Cu-ochi verzi ca marea
Îmbrăţişarea
Ei mă-mbată pe loc

Blonda sau bruna

[...] Citeşte tot

cântec interpretat de Cristian Vasile
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu

Sunt copacul ce-şi trăieşte
Viaţa-n plină bucurie
Căci îmi văd roadele coapte
Împlinind a mea menire.

Şi-mi sunt crengile aplecate
La furtuni şi negri nori
Şi mă dor când peste noapte
Se aşază aspre ploi.

Sunt cireşul care-şi plânge
Frumuseţea ce-a trecut
Şi aşteaptă primăvara
Să o ia de la-nceput.

Să-nflorească floare aleasă
Şi s- aştern bătut de vânt,
O ninsoare de petale
Mângâind al meu pământ.

[...] Citeşte tot

poezie de Angelina Nădejde (18 ianuarie 2013)
Adăugat de angelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Remember

Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă
şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,
să mă ridic în pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Dar e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aeve în cereasca oglindă
şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi.

poezie celebră de Emil Botta din Întunecatul april (1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intensitate

răsplătim un necuprins fără regrete
în nopţi purificate cu adâncul din noi,
sclipiri de stele în ochii tăi
îndepărtează durerea înstrăinării.

mâinile mi se rotesc în sensul timpului,
căutând cu disperare veşnicia la colţul gurii tale
şi întregesc vigoarea jurământului
cu o şoaptă stinsă.

unghiile mi se înfig în carnea ta până la sânge,
de teamă
să nu pierd intensitatea nemuririi.

îmbrăţişarea umbrelor noastre -
un iad de patimi
în piepturi despicate.

urcăm şi alunecăm
în lumina de la capătul visului,

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Radu Muşat din Constelaţii Diamantine, feb. 2013 (10 ianuarie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubesc pe Albă-ca-Zăpada

Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.

Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.

Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.

Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri

Dacă tu ai pleca...
Răul ar înghiţi sărutul
Simţirea şi nevoia de tine
Recunoscând îndrăzneala de-a iubi.

Cuvintele mele, puţinele...
Întreabă cerul, noaptea, stelele
Pe vântul care se pierde printre nori
Mă pierd şi eu în muzici şi în sfere...

Gândurile îmi muscă carnea
Foşnesc obosite fără sens
Parcă-ar aştepta parcă-ar pleca...
Le mai aud încă glasul sacadat.

Dincolo de orizont de mâine
Şi vagi prezenţe... se voiau prin timp
Dragostea mea persistă dincolo de ieri
Dincolo de îmbrăţişarea promisă ce arde.

[...] Citeşte tot

poezie de Teodora Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amor cubist

La margini te chem,
Să fugim undeva,
Că şi sufletul meu
E o mahala.

Să mergem într-o seară departe-n mahalale
Şi noaptea să ne lege cu negurile ei,
Şă-ţi dau îmbrăţişarea, mai vrei sau nu mai vrei,
Şi eu să cad în focul îmbrăţişării tale.

Ai vrea să fie iarnă, ai vrea să fie toamnă,
Ai vrea ca liliacul să înfloarească brusc,
Să-ţi fiu arheologul, tu - vasul meu etrusc,
Ai vrea să fie o vreme ce nu ştii ce înseamnă.

Dar hai în mahalale ţinându-ne de mână,
Pe străzi cu becuri stranii de-un galben-violet,
Când picură cişmele, pe lângă un bufet
Cu firma povârnită şi preţuri la-ndemână.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Viaţa mea e un roman (19 ianuarie 1987)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!