fixa

Un păianjen tăcut şi răbdător

Un păianjen tăcut, răbdător,
Stătea singur pe un mic promontoriu
Explorând tărâmul înconjurător
Torcând fir după fir într-un vast teritoriu
Ţesând pânza atent şi încrezător.

Iar tu, al meu Suflet, stai undeva
Înconjurat de vidul ca un ocean infinit
Meditând şi tânjind să te legi de ceva
Să faci pod sau ancora să-ţi arunci negreşit
Şi-al ei fir diafan să se poată fixa.

poezie clasică de Walt Whitman, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am întrebat dacă cel mai bun fel de a scăpa de entuziasmul meu pentru Saint-Simon n-ar fi acela de a scrie o carte despre el. N-am scris cartea, aşa că admiraţia mea pentru acest autor abisal a rămas intactă. Dar, tot citind şi recitind portretele sale, mi-am zis că poate ar trebui dată o imagine de ansamblu a acestei arte atât de dificile de a fixa un personaj, de a-i dezvălui misterele atragătoare sau tenebroase.

Emil Cioran în Antologia portretului. De la Saint-Simon la Toqueville, Lămurire (1997)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ut pictura poesis

Să vezi ce poţi să vezi doar cu genunchiul
aproape c-aş avea păreri
să dorm cum doarme-n sine o tăcere doar mişcându-l
aproape că-aş crede-n învieri
să mergi la valea văii cum Canopus,
steaua cea galbenă şi fixă
mai că aş scrie vreun opus
mai că aş zgâria vreo obeliscă
un ţip în fruntea nimănui nesângeros
pe nici un fel de frunte şi de cruce
stau singur şi nevorbitor şi somnoros
şi n-aş pleca dar tot m-aş duce

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dispreţul

Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
(...)

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monogramă din două în două decenii

Scriu tăceri cu dată fixă...

Port din vara mâinilor trudite
tricotul zărilor cu nume de copil.
Asortai iscusită dorinţe la vedere
într-un nou-născut ghem de femeie.

Zâmbesc aducerilor aminte.

Mâneci clopot pentru îmbrăţişări,
guler rotund cu temeri ovale,
buzunarul tahicardic din piept,
monograma iubirilor mele.

Deşir toamna brodată pe tâmple.

Mă strâng, uneori, tăinuitele cuvinte,
desfac nasturii tăcerilor absolute,
subiectivă, respir din când în când,
oameni şi emoţii.

[...] Citeşte tot

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miroase a tine

Miroase a tine
Recunosc tăcerea aceasta.
Miroase a tulburare, undeva între rugăciune şi parfum de femeie.
Are o uşă lemnoasă şi-o cheie.
S-a lipit de fundul pământului să nu i se audă pasul.
Şi... lucru curios! Îi aud glasul!
Miroase a lună sărutată de pe muntele vestit, a repetiţie în valsul sorocit.
O văd prin geamul vremii cum îşi mută în copaci privirea.
E în natura ei s-adulmece zidirea.
Are un tulnic ce-şi ridică între dealuri gâtul alungit.
Dintre talazuri şi pontoane, cu privirea fixă, s-a ivit.
E grijă pentru timpul nevoit să treacă prin tunel, pusă la urechea verii cercel.
Miroase a dor de împăcare cu sine. Veghează. Uită-te la ea bine! Miroase a tine! (23 iulie 2019-Iulia Dragomir)

poezie de Iulia Dragomir (23 iulie 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zadar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?

Mihai Eminescu în Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle (septembrie 1882)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima oră

La Circ...
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Şi...
Acrobatul nu s-a mai sculat...

Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au ţipat...
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi şi-un accident adevărat
Şi-a fluierat...
Zadarnic –
Mortul n-a mai înviat...

Păcat de el!...
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus şi până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din Strofe pentru toată lumea (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuria de a trăi prin forţele mulţimii, ca un copac prin forţele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa, de a împlini, cu viaţa ta, un cerc de viaţă mai mare, ce trece şi prin tine, mai departe, spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei...
N-am cunoscut niciodată asta, n-am să cunosc niciodată. "Eu". Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr rămâne sub această bară fixă: "eu". Şi am curajul deplorabil de a fi mândru de această infirmitate, de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o "poziţie", când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. Cât de prost, cât de patetic mărturisesc acest păcat – nu-mi dau totuşi mai puţin seama de realitatea lui. Sunt un copac evadat din pădure. Un copac cu orgoliu – boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieţii.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu avea pretenţia să dea soluţii pentru că prin simplitatea naturii sale, apropiată de cea originală, simţea că soluţiile sunt o iluzie, zero în cotaţie fixă, pentru că oricare ar fi fost ele, profund chibzuite sau la întâmplare, erau valabile numai pentru cincizeci la sută dintre fiinţele vii. Sigur, această idee avea mulţi duşmani care dădeau bine cu pana sau cu vârful limbii, dar cel înţelept tăcea mut ca peştele asupra acestui subiect, deoarece pentru el nu era greu de observat că absolut orice lucru sau concept după câteva transformări de loc sau de timp este tot atât de bun pe cât de rău şi sfârşitul seminţei care dă colţ în orice primăvara este un lucru imposibil în univers... Soarta minţii ajunsă într-o anumită formă era dependentă de alegerea sau judecata unora sau altora, dar soarta vieţii, în sens real, nu depindea de nimic.

Constantin Luntraru în Deryzor (2008)
Adăugat de Mihail Florea
Comentează! | Votează! | Copiază!