devora

Un cotor de adevăr

Cică merele-ntr-o vreme,
Când creşteau doar în pădure,
Nu aveau de ce se teme,
Viermii se dădeau la mure,

Erau mai sofisticate
Şi prin ţepii lor, se pare,
A le devora pe toate
Era mare încercare,

Însă astăzi, în livadă,
Mere crude-s atacate
De ajung ele să cadă
Până la maturitate….

Nu c-ar fi mai dulci, zemoase,
Cum vin unii şi gâdesc,
Viermii au mai multe clase….
Ţepii…nu le mai priesc.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-o lume

Oamenii voştri,
Sunt şepcile care se ridică!
Restul sunt urmele mele,
În universul cenuşiu...
Fiecare clipă a mea,
O aripă de condor,
Îmbrăcată cu pene de sânge,
Peste cerul de griblură şi stronţiu!
Chipul pământului,
Sunt coastele mele numărabile,
De la clasa-ntâi,
iar muştele, coastele,
Nu le devoră,
De lume...

poezie de Constantin Păun din Elegie neterminată (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adesea nopţile mă scol

adesea nopţile mă mai scol
ca un nebun din oră-n oră
precum un monstru ce devoră
bunătăţi stropite cu alcool

dar eu am cămara goală
ameţesc după provizii
că visez şi-n somn guvizii
şi un borş fierbinte-n oală

doar atunci când deschid ochii
mă intrigă peste toate
un sictir pe cât se poate
ca de teama babei Dochii

spuneţi-mi voi ce să fac
fără greve sau zaveră
să păşesc în altă eră
dacă toate-mi pun capac?!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

INDIGNAREA DE AZI

La noi triumfă iar minciuna,
La braţ hoţia-i este soră,
Iar legi nu respectăm niciuna,
Ne prindem cu duşmanii-n horă!

Străinii spun că ne adoră,
Iar noi, buimaci, le ţinem struna
Şi nu simţim cum ne devoră,
Tot mai săracă ni-e cununa.

Nici stema nu mai este stemă,
In loc de soare ne-au pus luna,
Apune naţia-emblemă,
In rădăcini simţim ranchiuna.

Vă fie viaţa blestemată
Că aţi trădat neamul şi glia,
În Parlament cu toţi de-odată:
"Suntem români în România!"

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul, slova, palimpsestul

cascadă măcinând întruna
şi torsul din fragede fire
cocorii când prind să înşire
în coloane albe runa

mirabilă moara de vise,
fantastă şi haina sonoră
emoţia fanii-şi devoră
orgolios peste abise

şi lanţul de sterpe imagini,
vârtejul din care distilă
o arsă de veacuri fosilă
renaşte în sute de pagini

rotativele bâzâie lent
albinele mierea-şi aduc
şi toarnă în omul năuc
albastru, suav un ferment

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rangul de ţăran

Oricâte minuni există pe lume
Niciodată ele n-ar fi de ajuns
Dacă ţăranul ar pâlpâi în priză
Ca o maşină electrică de tuns.

Oricâte veacuri ar curge în haos
Ele ar fi doar vânare de vânt
Dacă n-ar ilumina sudoarea ţăranului
În felinarul imens al planetei Pământ.

Oricâte cetăţi ar râvni nemurirea
Le-ar devora tăcute ruinele toate
Dacă Măria Sa, ţăranul cel bun,
Nu le-ar căra în eternitate.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frica, panica, nu are nici o raţiune. Ea aduce peste noapte lucrurile de care ne temem. Este cel mai mare chin al umanităţii. Frica, pe scurt, este diavolul. Provoacă cele mai mari păcate, dezastre, boli şi nenorociri din lume. Este leul feroce rătăcind peste pământ în căutarea a orice poate devora. Singurul refugiu este conştientizarea că nu are vreo altă putere decât puterea pe care i-o dai tu.

citat din Robert Collier
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au rămas singuri pe lume

Într-o casă din pădure,
acolo între castani,
Doi bătrâni, singuri pe lume,
trăiesc gârboviţi de ani.

Singurătatea-i apasă,
viaţa lor e mai amară.
Nu mai pot ieşi din casă,
nu mai ştiu ce e pe-afară.

Viaţa lor spre moarte suie.
Nu mai pot să vadă largul.
Copii n-au ca să-i mângâie,
Nimeni nu le trece pragul.

Când glasul lor se stinge,
cine îi va îngropa?
Cine oare îi va plânge?
Sau... fiarele-i vor devora.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2007)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea ta

Ar trebui să plec; se bate-o oră
Mult prea târzie ca să mă conforte.
Chemarea ei m-atrage în cohorte;
Chemarea ta, ascunsă, mă devoră.

Te joci cu vorba ca să mă escorte
Prin vreme, ca o masă piroforă,
Când ceasul bate ca să ies din horă
Şi nu ştii, a te-abţine, ce efort e!

Stau prins ca-ntr-o capcană ilicită,
Gata să-i sparg ferestrele opace,
Când gestul tău mă prinde în ispită

Cu-aceeaşi abdicare zălogită
Ca dopamine paradiziace.
Ar trebui să plec şi n-o pot face...

poezie de Adrian Erbiceanu din Confesiuni pentru două generaţii (2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Banca de eternitate

O, cade toamna în cetate
Cu plânsul stelelor târzii
Lumina se depune în copii
Ca într-o bancă de eternitate.

Trec păsări sfâşiate de rugină
Galbenul zilei vâsleşte în noi
Ne bat în geam celestele ploi
Iarba rămâne veşnic senină.

Bruma devoră plecări vinovate
Ne aduce toamna scrisorile târzii
Lumina se depune în copii
Ca într-o bancă de eternitate.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!