cripta

Rondel de Paşte

Din ceruri coboară o linişte-adâncă,
Aprinsă credinţă în noi se revarsă,
Iubirea ne cheamă, ne cere poruncă,
Doar mieii prin ţarcuri o lacrimă-şi varsă.

Ni-i viaţa-ncrustată-n a inimii stâncă,
Lină lumină licăreşte neştearsă,
Din ceruri coboară o linişte-adâncă,
Aprinsă credinţa în noi se revarsă.

Mirosul de ambră din pulberea arsă
În sfânta Lui criptă mai stăruie încă,
Din ghearele morţii viaţa e-întoarsă,
Speranţa învie din lacrima-i stoarsă,
Din ceruri coboară o linişte-adâncă.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perechea...

Se compară cu-adierea vântului în zăpuşeală,
Cu o pală de căldură când în cadru e răceală,
Cu un puzzle de "n" piese, neîndoielnic c-un incastru,
Cum e soarele armonic pentru cerul cel albastru;
E de-asemena ca arta într-o minte iscusită,
Cum ai căuta perechea de şosete potrivită,
Precum stă o rădăcină în pământ adânc înfiptă,
Ca surâsul în ferice sau ca lacrima de criptă;
Fiece fiinţă-n parte are umbra sa în lume,
Mai târziu sau mai devreme, se va contura în nume,
Într-un nume cu răsunet, intonat numa' spre bine,
Fără mod de-nstrăinare, un întreg din doi... în fine!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (27 mai 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zădărnicie

A vrut să cucerească cerul,
C-o mână să despice zarea,
C-un semn să domolească marea,
Să-i fie clipei temnicerul.

Planetele să tină-n mână
În mare să scufunde luna,
Iar soarelui să-i ia cununa
Şi s-o mânjească cu ţărână.

A vrut castele, avuţie,
Rubine, aur, diamante,
Maşini, neveste şi amante,
Şi iahturi de călătorie.

A vrut să i se-asculte versul,
Din cale vântul să întoarcă,
Şi cu a sa voinţă, parcă,
Să cucerească Universul.
......................................

[...] Citeşte tot

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii

Sângele meu negru s-a potolit
I-am văzut jos ridicându-se
şi-au format un munte mototolit
Din vise moarte, pierzându-se
Au ars copacul vieţii
şi floarea lui ofilită
şi-au renăscut poeţii
şi-au murit într-o clipită
Restul n-au ştiu, nu i-au simţit
şi i-au lăsat singuri lânga criptă
Poeţii au luat câte un cuţit
şi-au închis rana înfiptă
şi-au renăscut poeţii
şi-au vorbit cu pereţii
şi-au ajuns acolo jos
şi-au gasit un folos
erau un moloz...

poezie de Viorel Ionuţ Pascan din Tulburările unei minţi neclare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică dimineaţă - VIII

Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: "Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus."
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenţi de zi şi de nopte –
Sau pe insula singurătăţii, orfani şi anarhici,
De cealaltă parte a a apelor mari, fără putinţă de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munţii, iar pitpalacii
Înalţă fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăţi;
Şi, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobaţii aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafiri crescuţi în icoane

Se scutură apusul în inima mea,
Fructele lui sunt nasturi de şoapte,
Îmi închid cămaşa la gât cu o stea,
Mă zbat în spectacol de noapte.

Gura lumii soarbe zaţ de cafea,
Ghicitori descriu frumos preaplinul:
Eu sunt eu, tu, şi tu, eşti cineva,
S-a înhumat în demiurg destinul.

Acum vocalizezi în toamna lungă
Aducând licoare amăgirii mele,
Canalii perfide se adună-n strungă
Să sugă lapte covăsit de stele.

Trufaşii îngeri locuiesc mai sus
De cripta hibernării in balcoane
Unde tu, iubire, surâzător ai pus
Trandafiri să crească în icoane.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te uită... ianuarie!

Te uită ianuarie, cu ochii smintiţi,
De geruri şi urlet răzleţe
Prin neaua ce plânge copaci obosiţi,
Şi patul ce vrei a mi-l ninge.

Te uită degrabă, năvalnic coboară,
Cu foamea din minte priveşte,
Un pod plin de vise, legat şi de stele,
Ce gândul ţi-a dat a-l cuprinde.

Te uită, amarnica iarnă târzie,
E cripta cea albă din tine,
De stai amorţit printre multele şoapte,
Când inima calcă şi zile.

Te uită, posac îţi e pasul, bătrâne,
Laşi nopţile în urlet de haită,
Flămânde de mine... pereţii-s de gheaţă,
Grăbeşte... şi nu mă mai ţine!

poezie de Katherine Mag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erată criptă

De voi muri...
Să mă lăsaţi corbilor
Să mă ducă deasupra norilor,
Sângele să-mi fie sevă florilor.

Nu vreau mormânt
Să aruncaţi flori pe mine...
Mai bine le dăruiţi pentru iubire
Şi pe mine mă găsiţi în cuvânt...

Îngropat într-un sicriu de carte
Într-un vers bântuit
De lupta mea cu neagra moarte
Ce-o aşteptăm inert

În lumea de sticlă...
Prin care trecem în pripă,
Şi de timp făceam risipă
Fierbându-ne în smoală...

[...] Citeşte tot

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, cântecului laş

Îmi este teamă să reflectez la propria mea moarte,
Când va veni – şi dacă-atunci, cu plămânii-n pioneze,
Voi lupta pentru aer în ora cu cadrane sparte
Sau voi aştepta, resemnat, creierii să-mi explodeze.

Şi nu-s laşul căutând cu inima de temeri friptă
Alinare-n vrăji sau basne scornite de prezicători:
Eu ştiu, morţii sunt surzi, ei nu mai pot auzi din criptă
Cântecul a una sau a o mie de privighetori.

Eu ştiu, morţii-s mai orbi ca orbii, ei nu mai pot să vadă
Prietenii închizând ochii în faţa urâciunii
Cu groază şi stupoare, şi-s de-înţeles, căci mai degrabă
Un şoarec viu să fii, decât om murind – gunoiul lumii.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O femeie trecută vorbeşte cu toamna

(....)

Te aşteptam si astăzi, ca ieri,
Cu-aceeasi vagă
Tristete-n care nu stiu daca mai am
vreun ţel, —
Căci nu mă-ntreb
De-o viaţă trăită in alt fel
Mi-ar fi părut mai tristă
Ori mi-ar fi fost mai dragă
Dar iată că din glastră o alba tufanică
Se-ntinde peste masă până pe fruntea mea.
Se-ntinde si m-atinge
de parc-ar vrea să-mi zică
De ce te las să intri în casă peste ea
Si iată ca din cripta celui răpus de tine
Ma cheamă iaraşi, toamna,
De parca-ar fi acum
El singurul cu care puteau să-mi fie altcum
Toţi anii ce trecură de-atuncea peste mine.

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!