corabie

"Mica sirenă"

Ştii, eu sunt "mica sirenă" care priveşte la mal,
La prinţul, ce pleacă la alta, în corabia dusă de val.
De-i toamnă sau primăvară, iubirea-mi va fi la fel,
Un fel de corabie rară, de rău, ocrotindu-l pe el.
Furtuna, de va vrea să vie, cu griji mari să-l cuprindă,
Voi şti să-i îmblânzesc unda, cu inima mea, tremurândă.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţ din toate pe câte le fac şi încerc să le pun în practică. Am învăţat să trec prin viaţă, nu să rămân în ea. Precum o corabie. Nu trebuie să laşi apa să pătrundă, altfel te îneci. Fireşte că am greşit şi am avut eşecuri, însă nu insist asupra lor deoarece oamenilor nu le pasă de gunoi. Când fac o greşeală e ca o frunză de salată stricată - o arunc la coşul de gunoi.

citat din Ginger Rogers
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancora de soare

Zaua lanţului
ancorei mele s-a rupt
praful ruginii
i-a măcinat textura
până la măduvă
am rămas două obiecte rupte
tu o ancoră
infiptă-n reciful din tine
eu o corabie
pierdută-n azimuturi
printre valuri şi umbre
fără opriri
fără porturi
........................
într-un albastru intens
fierarul din mine
căleşte-n suflet
o ancoră de soare.

poezie de Iulian Lorincz
Adăugat de Iulian Lorincz
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shakespeare altfel

Restul nu-i tăcere
restul e o rană
dacă vreau pot cere
doar otravă-n cană

Restul e o rană
pielea mea e cerul
o corabie umană
care-i adevărul

Restul meu e cerul
dacă vreau pot cere
să-nflorească mărul
restul e tăcere

Restul e o rană
vai comedie umană

poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buna Vestire

fragment

...)

Poate stelele sunt flori, numai flori,
Pe care nimeni nu le rupe,
Ori poate sunt fructe prea coapte, mustoase, gustoase
Şi-aşteaptă ceasul mare-al scuturării.
Poate cerul e marele fluviu albastru
Cu izvoarele-n raiul uitat,
Poate stelele-s luntrii de aur,
Poate luna e vechea corabie ce poartă,
Spre un nou Ararat,
Lumea de mâine
Care n-a gustat încă
Din arborul cunoaşterii un rod,
Poate Calea Lactee
E drumul alb pe care albe
Se plimbă sufletele morţilor
În aşteptarea noii învieri.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi las aceste versuri...

Îţi las aceste versuri, iar dacă al meu nume,
Corabie purtată de vânturi priitoare,
Ajunge-va odată la ţărmuri viitoare,
Însufleţind pe oameni cu-n vis din altă vreme,

Să-ţi fie amintirea un basm de altădată,
Un cântec spus pe-o veche şi ostenită strună,
Cu stihurile mele-nălţându-se-mpreună,
În tainice inele frăţeşte-ncătuşată.

- Făptură urgisită, din Iad la Dumnezeu
Nu-i nimeni să-ţi audă strigarea decât eu.
Iar tu, uşoară umbră, alunecând fugară,

Treci peste proştii care te-au socotit amară,
Dispreţuind grămada infamă care latră, -
Arhanghel cu ochi negri şi inimă de piatră!

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Al. Hodoş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctorul Fergusson intră în mijlocul unui ropot de aplauze, de altfel câtuşi de puţin mişcat. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, de statură şi de constituţie obişnuită, temperamentul lui sângeros se dădea de gol printr-o coloraţie închisă a obrazului; avea un chip rece, cu trăsături regulate, cu un nas puternic; nasul ca o cârmă de corabie al omului ursit descoperirilor; ochii lui, foarte dulci, mai mult inteligenţi decât îndrăzneţi, dădeau un mare farmec fizionomiei sale, braţele îi erau lungi şi picioarele se puneau pe pământ cu greutatea cutraierătorului de rasă. Gravitatea liniştită respira în toată figura doctorului şi nu-i trecea prin minte că putea fi unealta celei mai nevinovate înşelăciuni.

Jules Verne în Cinci săptămâni în balon
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubito, vis etern

Dacă lumea când mi-o vezi
nu e decât lumea ta,
atunci lumea când ţi-o vezi
nu e decât lumea mea?
Pe alee se scutură copacii
îmbătaţi de culoarea toamnei,
clipele în clipe trec
scufundându-se-n întreg.
Corabie de vis ce pluteşti
pe oceanul de durere,
unde-i moartea cea senină
să scufunde totu-n vreme?
Singură stai la fereastră
şi priveşti lumea de haos,
tu străină azi te simţi
peste tot şi peste toate.
Străin mă simt şi eu, iubito,
neînţeles în lumea mea,
aş pleca tot mai departe,
dar nu am unde pleca.

poezie de George Cătălin Cudalbu
Adăugat de George Cătălin Cudalbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabie în deşert

tu eşti corabia mea iar eu deşertul tău.
umbrele noastre dansează noapte de noapte în catedrala iubirii
călcând peste florile aruncate de anotimpurile tinereţii fără sfârşit.
urletul oceanului nu se aude, rafalele furtunii nu mă mişcă din braţele tale,
şi zeii plâng însinguraţi numărând mângâierile,
mereu numărând.

tu eşti corabia mea iar eu deşertul tău,
o lume întreagă încearcă să ne închidă dragostea într-o stea de nisip.
de aceea trebuie să murim departe de lume
minţindu-ne sângele că am fost cu adevărat fericiţi.

tu eşti corabia mea iar eu deşertul tău,
eu navighez în sângele tău căutând fericirea.
tu te acoperi cu mine,
ca să uiţi să trăieşti...

poezie de Eduard Dorneanu (3 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noroc!?

E noroc? E poate-o realitate
Când vezi corăbii scufundate
Sau flori care-s de mult uscate?

Pe o corabie plutind
Te uiţi la cerul cel senin
Şi te gândeşti... de unde oare atâta noroc?
Să poţi să treci printr-un deşert, dar fără foc?
Noroc!?
Şi unde-i natura cea strălucitoare?
Unde-s reflexiile ameţitoare?
Să treci printr-un deşert fără să ştii că-i el?
E ca şi cerul cel senin deasupra mării,
Unde-s furtunile care te dau uitării?
Unde e frica ce-o simţi şi spui că-i greu?
Unde-i povestea ce-a murit o dată cu trecutul său?
Noroc!? Nu e sfârşitul tău?

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!