Poezii despre aisberg, pagina 3
Despre încăpățânare
Femeia aceea care m-a rugat să fim împreună
dar n-am iubit-o nicicând, de fapt am ignorat-o
ca pe un Cernobâl domestic și infect,
căci temându-mă că depresia m-ar fi iradiat letal,
eu întotdeauna m-am ferit să intru în vorbă cu ea.
Calea pe care profesorul acela serios m-a îndemnat
dar pe care nu am mers niciodată, evitând-o,
ca pe-un tir cu frânele rupte ce se duce-n prăpastie,
deși, lui, în expertiza lui princiară
i se părea predestinată mie.
Povața pe care înteleptul acela mi-a dat-o
dar pe care am uitat-o imediat
de parca ar fi fost un aisberg
trântit obscen în Deșertul Kalahari...
Și ca într-un somn de moarte
eu nu mi-am mai adus aminte nicicând de aceasta,
deși el, în bunătatea lui, chibzuise îndelung
și se rugase pentru mine.
[...] Citește tot
poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
La petite étoile
credinței i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment
păream un cazino dărâmat, nimeni nu mai credea în mine;
feței mele i-am pus o mină ocupată și neprietenoasă
iar lumea n-avea curajul să se-apropie, viața mea părând autostradă
iar cine s-ar opri să-mi vorbească ar crea ambuteiaje mortale;
pasiunii i-am pus ochi ostili și mândri, fortărețele unui aisberg,
de aceea femeile deveneau confuze prefăcându-se că nu mă văd
când treceau pe lângă mine sau când mă depășeau pe coridoare,
pe stradă, prin viață...
însă trucurile astea nu mergeau peste tot
pentru că steluța aia vicleană ca o vulpe,
cernută cu toate manevrele și hârșâiturile,
strălucea peste mine ciudat
și mă invita oarecum, chemătoare, s-o contactez.
la început, amabil, numai zâmbet, am poftit-o să mă lumineze
era însă mai neastâmpărată și mai greu de prins decât
un licurici din nopțile calde de vară,
așa că, pentru multă vreme, am rămas chiorându-mă la ea:
[...] Citește tot
poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ultimul cântec marinăresc
"Iar marea n-a mai fost." Apocalipsa, 21-1
Astfel a vorbit Domnul în Bolta de deasupra Heruvimilor
Adresându-se Îngerilor și Sufletelor, conform cu rangul lor:
"Iată! Pământul, acel plin de rele mușuroi,
A dispărut în fumul Judecății de Apoi.
Ca să se împlinească spusa Mea, secăm și apa mărilor?"
Cântau cu glas puternic sufletele marinarilor voioși:
"Ciumate fie uraganele care ne-au biciuit spinarea!
Oricum, între noi luptele s-au dat și încheiat demult;
Fiindcă-n abisul mărilor Atotputernicul ne-a văzut,
Ne lăsăm baracudei oasele, iar Domnul poate seca marea."
Atunci a luat cuvântul sufletul lui Iuda, trădătorul lui Isus:
"Doamne,-ai uitat promisiunea de-ndurare?
Cum că o dată pe an am încuviințarea să merg
Și să mă răcoresc de-arșița iadului pe-un aisberg?
Fără mare,-unde-ar fi ziua clemenței Tale?"(1)
[...] Citește tot
poezie celebră de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!