+adrian +erbiceanu

Chemarea ta

Ar trebui să plec; se bate-o oră
Mult prea târzie ca să mă conforte.
Chemarea ei m-atrage în cohorte;
Chemarea ta, ascunsă, mă devoră.

Te joci cu vorba ca să mă escorte
Prin vreme, ca o masă piroforă,
Când ceasul bate ca să ies din horă
Şi nu ştii, a te-abţine, ce efort e!

Stau prins ca-ntr-o capcană ilicită,
Gata să-i sparg ferestrele opace,
Când gestul tău mă prinde în ispită

Cu-aceeaşi abdicare zălogită
Ca dopamine paradiziace.
Ar trebui să plec şi n-o pot face...

poezie de Adrian Erbiceanu din Confesiuni pentru două generaţii (2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar dorul

Moto:
"... Şi fug din mine iar... Ce-ţi pasă ţie?
Cămaşa morţii o voi rupe-n două!"
Theodor Răpan -"Octava nestatorniciei"

Îşi scutură veşmintele furtuna;
Se năruie copacul, tinda, podul,
Lăsându-ne legaţi pe totdeauna
De calea rătăcirilor: Exodul!

Se scurg în valuri apele-ntinate
Prin miriştile ce-nvălesc arsura,
Că nu mai ştie fratele de frate,
Şi nici de câte griji se uscă gura.

Dar cui să-i spui şi cine să ne-ndrume,
Când prinşi în mreaja marilor dileme,
Stăpâni ne credem peste-ntreaga Lume,
Noi, slugi plecate, dijmuiţi de Vreme!

[...] Citeşte tot

poezie de Adrian Erbiceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar dorul

Moto:
"... Şi fug din mine iar... Ce-ţi pasă ţie?
Cămaşa morţii o voi rupe-n două!"
Theodor Răpan - "Octava nestatorniciei"

Îşi scutură veşmintele furtuna;
Se năruie copacul, tinda, podul,
Lăsându-ne legaţi pe totdeauna
De calea rătăcirilor: Exodul!

Se scurg în valuri apele-ntinate
Prin miriştile ce-nvălesc arsura,
Că nu mai ştie fratele de frate,
Şi nici de câte griji se uscă gura.

Dar cui să-i spui şi cine să ne-ndrume,
Când prinşi în mreaja marilor dileme,
Stăpâni ne credem peste-ntreaga Lume,
Noi, slugi plecate, dijmuiţi de Vreme!

[...] Citeşte tot

poezie de Adrian Erbiceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutare

Îmi cad pe clape notele răzleţe –
Eresuri strecurate prin cuvânt;
Lumina când mă scol îmi dă bineţe,
Dar sunt luat de ape şi de vânt.

Un fel de dănţuire-nvolburată,
Ca vremea care arde în imberbi,
Îmi arde răsuflarea ferecată
De ale clipei otrăvite ierbi.

E valea mea, laguna mea, e marea,
E liniştea ce străjuie cu foc
Speranţele în care desfătarea
Îşi caută şi nu-şi găseşte loc;

E presimţirea mea neîmplinită,
Ori sunt doar nişte jocuri de opal?
E patima ce trage obosită
Ca barca înecatului la mal?

[...] Citeşte tot

poezie de Adrian Erbiceanu din De la Anna la Caiafa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plutesc...

Plutesc ca între două mări de apă:
Deasupra-mi cerul gol şi legământul
De-a nu lăsa uitat aşezământul
Schimbat pe-un vis ce dă ca să înceapă;

In jos, abia întrezărit, pământul,
Ca ochiul Biblic urmărind o sapă
Cu-acel ce singur îngrozit se-ngroapă
Fără să-şi poata ştii deznodământul.

Cu-atâtea amintiri desperecheate,
Dansând insidioase pe aripe,
Imi pare zborul o eternitate

Ce-ncepe-abia acum să se-n firipe,
Multiplicat prin sciziparitate,
Cu desecrarea fiecărei clipe.

poezie de Adrian Erbiceanu
Adăugat de Yunonna
Comentează! | Votează! | Copiază!