gandi

Dureri ascunse

Sunt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare,
Mai sunt şi ochi ce plâng în noapte şi-adorm când soarele răsare,
Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai ştie?
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?

Cît praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,
Şi totuşi veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioşi, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, şi azi vîrtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…

Ca ei, ţii minte, stam alături…Dar tu nu poţi să mai ţii minte:
Ochii închişi nu mai visează şi foile ce mai-nainte
Erau o floare roşie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viaţa re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.

Aşa mor florile-n neştire, aşa-şi sting ochii buni lumina
Şi-n preajma vieţii care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?

poezie celebră de Dimitrie Anghel
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faptul că cei mulţi se tem de moarte ne atrage luarea-aminte asupra dorinţei sufletului de a învăţa: acesta fuge de ceea ce nu cunoaşte, de ceea ce este întunecat şi neclar; în schimb, prin natura sa, el urmăreşte ceea ce este manifest şi poate fi cunoscut. Din acest motiv, ar trebui să-i onorăm în chip deosebit pe cei care ne-au făcut să vedem soarele şi lumina şi să ne arătăm pietatea faţă de tatăl şi mama noastră, căci datorită lor avem parte de cele mai mari bunuri: acestea sunt, se pare, putinţa de a gândi şi aceea de a vedea. Din acelaşi motiv, ne bucură lucrurile familiare şi oamenii cu care suntem obişnuiţi – iar pe cei cunoscuţi îi numim prieteni ai noştri. Toate acestea demonstrează cu claritate faptul că tot ceea ce poate fi cunoscut, tot ceea ce este manifest şi clar este ceva ce trebuie să fie iubit. Or, dacă acest ceva cognoscibil şi clar trebuie să fie iubit, atunci şi cunoaşterea şi gândirea trebuie să fie, în acelaşi fel, iubite.

Aristotel în Protrepticul, fragmentul 102 (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ma vei iubi vreodata?

Ai cautat sa te razbuni?
Eu sunt cel care-a suferit,
Nu cred ca voi afla vreodata
In calea mea de ce-ai iesit...

In mintea mea se lupta ganduri,
Cum ca esti buna sau esti rea,
Te-ntrebi de ce inca imi pasa?
Sa stii c-asa e fiinta mea...

Asa sunt eu, nu-mi place ura,
Si nu-mi doresc sa ma razbun,
O viata foarte scurta am,
Si lucruri bune vreau s-adun...

Nu incerca a ma-ntelege,
Asa mi-e dragostea sortita,
Sa fie vesnic doar a ta
Si sa nu fie-mpartasita...

[...] Citeşte tot

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o artistă

Ca a nopţii poezie,
Cu-ntunerecul talar,
Când se-mbină, se-mlădie
C-un glas tainic, lin, amar.
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor,
Apărând divinizată,
Răpişi sufletu-mi în dor.

Ca zefirii ce adie
Cânturi dulci ca un fior,
Când prin flori de iasomie
Îşi sting sufletele lor,
Astfeli notele murinde,
Blânde, palide, încet,
Zbor sub mâna-ţi tremurânde,
Ca dulci gânduri de poet.

Sau ca lira sfărâmată,
Ce răsgeme-ngrozitoriu

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1868)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viind baba la dânsul, începu să-i vorbească cu nişte graiuri mieroase şi ademenitoare, de ar fi supus pe nu ştiu ce voinic de ar fi fost. Fiul împăratului ştia la ce să se aştepte, şi sta şi el gata de luptă. Încă vorbind, baba se făcea că nu ştiu ce căuta prin casă, şi luând nişte iţe ce erau agăţate într-un cui, le puse pe dânsa. Odată se schimbă într-o catană (oştean), cu sabia goală în mână. Atunci şi fiul împăratului, fără a mai zăbovi nici o clipă, şi mai iute decât ai gândi, scoase paloşul şi îi tăie capul, retezându-l de nouă ori. Vezi că aşa îl învăţase fata. Afurisita de babă aşa cu capul retezat sărea prin casă de colo până colo, căutând cada cu sufletele, ca să le soarbă, şi daca n-o găsi, căzu jos şi crăpă. După aceea fata din casă a babei arătă voinicului fiu de împărat calea ce ducea la casele zmeului, şi îl învăţă ce să facă şi acolo. Şi, ajungând la locuinţa zmeului, merse fără frică drept la cămara unde şedea logodnica sa, căzi zmeul se ducea la vânat, de unde se întorcea tocmai seara. Fata de împărat, cum îl văzu, nu mai putu de bucurie.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Târziu şi inutil

Poeţii mari se nasc de tineri,
Şi mor în zi de sărbătoare,
Eu m-am născut cu mari reţineri,
Ofrandă clipei schimbătoare.

Dar am văzut lumina zilei,
În marţea zeului cu arme,
Cu zodiac sub semnul milei,
Nebun, trufaş, pe-auguste palme.

Şi m-am trezit în paradigmă,
Printre-arhaisme şi foneme,
Cu-a precursorilor enigmă,
Din forma fixă cu dileme.

Mult prea târziu şi fără noimă,
Când nimeni nu mai ia aminte,
Un inflaţionist prin doină,
Iubind mareea de cuvinte.

[...] Citeşte tot

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este uimitor cum pot să se saboteze oamenii atunci când deschid gura sau când rămân singuri cu ei înşişi. De la Buddha, acum 2600 de ani care spunea: "Suntem ceea ce gândim, cu gândurile noastre facem lumea", până la Napoleon Hill care zicea în 1937: "Autosugestia este singura cale de a schimba şi influenţa mintea subconştientă." şi până la majoritatea ramurilor psihologice de azi care spun obsesiv "Tot ceea ce ai este rezultatul gândirii tale." Aşadar, cum gândim? Foarte simplu. Folosim vocabularul ce îl avem pentru a gândi, pentru a sta de vorbă cu noi înşine, pentru că asta este până la urmă gânditul. Un dialog interior. Problema cea mare este că acest dialog interior se petrece de cele mai multe ori pe pilot automat. Şi de cele mai multe ori pilotul automat este setat pe negativ. Gândurile şi cuvintele ce le vom planta în mintea şi sufletul nostru, sunt viitoarele recolte ce le vom culege. Aşa cum ghinda devine stejar, cuvântul şi gândul devin faptă, comportament, obicei şi împreună, ele sunt chiar viaţa noastră. Ce recoltă vrei să strângi? De buruieni sau de hrană şi bunăstare?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă

De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar când omenirea
Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;
S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;
Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
Să nu răspunzi la ură tot cu ură,
Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;

De poţi visa – şi nu faci visul astru;
De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;
Când munca vieţii tale, năruită,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;

De poţi să strângi agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Rudyard Kipling, traducere de Dan Duţescu
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene. Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Daca văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare. Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii, dacă îl văzură atât de înţestat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orânda lui. Ajungând la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc. Stând pe lângă foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc; se întoarse; când, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pământ, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întâmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca să-l soarbă pre el. Voinicuţul de George unde smuci odată sabia din pământ şi, mai iute decât ai gândi, o aduse şi tăie în două scorpia. Apoi se luă după dânsa, care fugea către scorbura unde vieţuia, şi, ajungând-o, îi tăie capul. Atâta sânge mohorât curse din spurcăciunea de scorpie, încât se alcătui o baltă. Când era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume.

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!