placerea mea

Prin pădure hălăduiau smintiţi, asasini şi necromanţi; călugări negri, magicieni imprevizibili; foste Scufii Roşii, călugări din secta Nin-ma-pa; unii călugări galbeni, Gelugpas vagabonzi, care erau dintre cei mai primejdioşi (soldaţii şi oamenii din popor îi ucideau de cum îi zăreau); câţiva fugari din secta Kagyudpa, şamani Bon şi unele vrăjitoare care-şi aflau plăcerea în a zbura prin aer cu ajutorul pomadelor cu care-şi frecau subsuorile şi părţile ruşinoase. Şansa ca un copil părăsit să supravieţuiască în acele condiţii era neglijabilă; şi totuşi, dacă n-aveau o nevoie urgentă de grăsimea lor, vrăjitoarele mai salvau uneori fete, din prozelitism, în vreme ce călugării negri şi Nin-ma-pas, care practicau magia, se comportau derutant. Aceşti magicieni impenetrabili îşi aveau ştiinţa şi raţiunile lor; de aceea, în unele cazuri rare, îi ţineau în viaţă pe copiii de sex masculin.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răul fizic a fost, cu siguranţă, permis de Dumnezeu şi se poate spune că, într-un anume sens, a fost chiar voit de Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu nu l-a voit de dragul lui, ci el a voit un univers, o ordine naturală, care, presupune cel puţin posibilitatea defectelor fizice şi a suferinţei. Voind creaţia unei naturi sensibile, Dumnezeu a voit acea capacitate de a simţi atât durerea cât şi plăcerea, ce este în mod natural inseparabilă de natura umană. El nu a voit suferinţa ca atare, ci acea natură(un bine)care este însoţită de capacitatea de a suferi. Mai mult, perfecţiunea universului, presupune existenţa unor fiinţe ce pot fi degradate, pe lângă cele ce nu pot fi degradate, iar dacă există fiinţe degradabile, degradarea şi moartea se vor petrece în acord cu ordinea naturală. La fel, menţinerea ordinii dreptăţii presupune ca răul moral să-şi primească pedeapsa, astfel că putem spune că Dumnezeu a voit şi a cauzat acea pedeapsă pentru a menţine ordinea dreptăţii.

citat clasic din Sfântul Augustin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Privirea-ţi întrebătoare e plină de-ntuneric. Ar vrea să cunoască gândul ce mă frământă – ca şi luna, adâncul apelor. Am desfăşurat înaintea ochilor tăi, de la o zi la alta, toată viaţa mea. Nimic n-am ascuns şi nimic n-am reţinut privirilor tale, şi iată de ce tu nu mă cunoşti.

De viaţa-mi ar fi o gemă, aş frânge-o în mii de bucăţi şi, strângându-le într-un şirag, le-aş atârna gâtului tău. De n-ar fi decât o floare gingaşă şi plină de viaţă, aş smulge-o de pe tulpina ei s-o anin părului tău. Dar ea, ea nu-i decât inimă, draga mea. Cunoaşte careva marginile ei? Marginile ei necunoscute sunt şi ţie, şi totuşi stăpâna acestei împărăţii eşti! De n-ar fi decât o clipă de plăcere, ai vedea-o înflorind într-un surâs de fericire şi pe dată ai înţelege-o. Şi dacă n-ar fi decât chin, s-ar topi în mii de lacrimi cristaline, reflectând fără de şoaptă taina ei. Dar ea... e dragoste, iubita mea! Plăcerea şi chinul ei sunt neţărmurite. Dorinţele şi fericirile sunt veşnice. Şi aşa de aproape e de tine – ca însăşi viaţa ta. Dar niciodată n-o vei cunoaşte în toată a ei putere.

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Grădinarul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo de unde nimeni nu se intoarce

cand toti sunt fericiti si eu sunt melancolic,
cand toti au placerea, in lume sa traiasca,
cand toti se iubesc si pe mine ma ignora,
atunci mi se vad pasii, lenti, nefericiti
as vrea sa plec din lumea asta, trista, mohorata,
sa nu mai stiu de nimeni dar sa mor fericit,
sa ma ingropati fara mila in groapa cea adanca,
sa plec din lumea in care nimeni nu m-a iubit,
caci moartea este vie, s-am sa traiesc etern,
etern in natura, in campul inverzit
am sa plutesc in aer precum o porumbita,
atunci in acea clipa am sa fiu fericit,
dar sunt un muribund, neiubit de nimeni,
nimeni nu ma poarta macar in al sau gand,
cand frunze ingalbenite, se vor asterne peste mine,
nimeni nu va veni la al meu mormant,
dar sunt nevoit sa traiesc nefericit,
nezambind nicicand fiind mohorat,
as vrea sa plec acolo de unde nimeni nu se intoarce,
caci sunt un biet baiat cu chipul prea urat

poezie de Boros Otto
Adăugat de Boros Otto
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minte şi inimă

suntem inexplicabil de singuri,
pentru totdeauna singuri,
aşa a fost planificat
să fie,
niciodată nu s-a dorit
ca lucrurile să fie altminteri –
iar când va începe
lupta cu moartea
ultimul lucru pe care vreau să-l văd
este
un cerc de feţe omeneşti
aplecat deasupra mea –
mai bine să se afle acolo
doar vechii mei prieteni
şi zidurile sinelui meu.

am fost adeseori singur, dar rar
însingurat,
mi-am potolit setea
la fântâna

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe boltă când apare luna

Când noaptea-i cu lună
Iubita-ţi jură-n fraze parfumate
Iubirea-i nebună
Dar minte cum minţiră toate celelalte
Minciună, minciună
De n-ai fi tu iubirea n-ar avea cuvânt
Tu eşti durerea
Eşti mângâierea
Tu farmeci totul pe pământ.

Pe boltă când apare luna
Printre şoapte, când e noapte
Atunci apare şi minciuna
Cu cununa ei de vis.

Şi-atunci zefir
Şi trandafiri
De fermecatele iubiri
Viaţa fără de minciună
N-ar mai fi un paradis.

[...] Citeşte tot

cântec interpretat de Cristian Vasile
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce mă ocoleşti ?

Aseară am trecut din nou pe strada ta,
Gândind că, poate, măcar o clipă te-oi vedea,
Dar în zadar până târziu am aşteptat
Căci gândurile mele din nou s-au spulberat.
Poate-ai ştiut că vin şi ţi-ai schimbat cărarea,
Sau poate că destinul, îmi ocoleşte vrerea.
Nu ştiu, şi nu pot să-nţeleg
Cum aş putea vreodată enigma să-ţi dezleg.
Sunt întrebări cu temă ce-adesea ţi le pui,
Dar nimeni nu le aude, căci sunt al nimănui.
M-au părăsit amicii şi tu m-ai “lepădat”,
Unii, le uită toate dar eu... nu le-am uitat.

Nu ştiu de ce blestemul s-a-nfiripat în mine,
Căci n-am greşit cu voia nici măcar unui câine.

O.. Doamne! Fă-mi plăcerea, dacă şi mâine vin
Şi scoate-mi-o în cale s-o văd măcar puţin,
Să o privesc în faţă, în ochii ei verzui,
Să-i răscolesc în suflet iubirea cea dintâi.

[...] Citeşte tot

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (1994)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi îl mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent.

Octavian Paler în Autoportret într-o oglindă spartă
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Nu se poate! Tu?! Să găteşti pentru noi?
Lucian: Cu mâinile mele.
Lia: Nu-mi vine să cred.
Lucian: De ce? Găseşti ceva rău în asta?
Lia: Nu, doar că... Nu mi te pot imagina pe post de bucătar. Nu ţi se potriveşte. Eşti matematician, un om inteligent, nicidecum un bucătar.
Lucian: Ai cumva impresia că un matematician n-ar şti să gătească, sau că un bucătar n-ar putea fi inteligent?
Lia: N-am zis aşa ceva, dar... E ciudat! Ne aflăm la finele secolului XXI, într-o navă spaţială, într-o misiune spaţială, iar tocmai tu, comandantul misiunii, să găteşti... Pare straniu. Oamenii nu mai gătesc de mult singuri, nici măcar pe Terra. Pentru asta există roboţi şi alte maşinării inventate în scopul ăsta.
Lucian: Ştii ceva? Oamenii au greşit enorm procedând astfel, pentru că au uitat încet-încet plăcerea de a găti, arta de a-ţi pregăti singur bucatele... E ceva grozav, mai presus de orice invenţie sau cucerire a ştiinţei. E foarte plăcut. Se numeşte gastronomie. Sau artă culinară. E o denumire deosebită. Iar mie-mi place să mă ocup de aşa ceva.
Lia: Ciudate plăceri mai ai şi tu.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edwarda era dreaptă, călare pe truditor, cu capul lăsat pe spate, cu părul atârnând. Sprijinindu-i ceafa, i-am văzut ochii albi, daţi peste cap. S-a încordat pe mâna care-o susţinea, iar tensiunea i-a înteţit horcăitul. Ochii i s-au limpezit, o clipă a părut că se linişteşte. M-a privit: în clipa aceea, am ştiut că privirea ei revine din nefiinţă, am văzut, în adâncul ei, o fixitate ameţitoare. Valul ce-o inunda în adânc a ţâşnit sub formă de lacrimi: lacrimile au şiroit pe obraz. Iubirea murise în ochii ce emanau o răceală aurorală, o transparenţă în care ghiceam moartea. Şi totul se amesteca în acea privire spectrală: trupurile goale, degetele ce căscau sexul, angoasa mea şi amintirea spumei de pe buze, totul contribuia la acea lunecare oarbă în moarte... Spaima din mine refuza plăcerea pe care ar fi trebuit s-o doresc: voluptatea dureroasă a Edwardei mi-a dat sentimentul unui miracol istovitor. Nefericirea şi febra mea îmi păreau derizorii, dar ele erau tot ce aveam, singurele porniri generoase din mine, demne de extazul celei pe care, în adâncul unei tăceri îngheţate, o numeam "sufletul meu".

Georges Bataille în Madame Edwarda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!