cand te afli cu capul in nori

Mâţa

Frumoasă mâţă, vin'să mi te-ascund
La sân. Închide-ţi gheara-nveninată!
În ochii tăi să pot să mă cufund,
În ochii de metal şi de agată.

Când degetele-mi trec mângâietor,
Pe capul şi molatica-ţi spinare,
Când mâna-mi se îmbată de-un fior,
Făpturaţi pipăind-o zvâcnitoare,

Îmi văd femeia; şi ochii ei,
Jivină mică şi linguşitoare,
Sunt suliţi reci, ca-n ochii-ţi mititei;

Şi, de la creştet până la picioare,
Subtilă-o plasă de-otrăvit parfum
Pluteşte şi-nfăşoară trupu-i brun.

sonet de Charles Baudelaire, traducere de Lazăr Iliescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul mării de foc

Ne asaltează valuri dinspre mare
Şi-un vânt ce ţine păsările-n loc,
E-o vijelie înfiorătoare
Sub cerul gata-n seară să ia foc.

Privim, îmbrăţişaţi, cum pleacă norii
Să se ascundă-n zările pustii
Şi cum furtuna-mpinge călătorii
Spre ceruri ce nu-i pot adăposti.

Se-nvălmăşesc nori albi cu nori de ploaie
Şi curge-nseninarea-n stropii grei
Ce se aştern, pământul să-l înmoaie
Prin bucuria ce-au adus cu ei.

Întreaga mare e o vâlvătaie
Ce se reflectă-n ochii tăi şi-ai mei.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horn

Singur sub paloarea soarelui la asfinţit,
Păr negru ridicat de vânt, o umbră zveltă stând încremenită –
Este puţin rece jos lângă zidulul oraşului, un pic de singurătate.
Sunt un horn care tânjeşte să zboare.

Cu capul coborât, scrutez şanţul lung,
Apa gata să se reverse, şerpuind astfel de mii ani.
Pe mine oare cine m-a întemniţat?

În fiecare după-amiază privesc în sus
La urmele albe lăsate de nori pe cer.

Mi-e dor să călătoresc departe;
O! acel fluviu lung, acei munţi albaştri!
Dacă-aş putea vâna norii ca un cocor sălbatic
Sau dacă-aş fi măcar o infimă particulă de praf...
Dar sunt numai o umbră aruncată jos, pe zidul oraşului –
Aducând însingurare celorlalţi.

poezie de Luo Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felinarul meu mic

am scos din inima mea
o mică flacără.
plăpândă, firavă, supărată.
încet, am pus-o într-un mic felinar,
flacăra sufletului meu, supărat.
am încercat să agăţ acest necăjit felinar,
acolo sus, în dreapta ta, în norul acela.
să îl agăţ într-un cui,
cuiul tău, cui bătut în nori.
dar cuiul tău nu a vrut să ţină
mica mea flacără, din felinarul meu necăjit.
ai început să te joci, suflând în el.
ai zdruncinat norii să cadă.
cuiul de puf de nori, nu a rezistat!
şi felinarul meu necăjit, de sus,
de acolo, din dreapta ta, de sus!
din acei nori, s-a prăbuşit.
s-a prăbuşit strivind flacăra iubirii mele.
aşa am rămas un felinar strivit,
şi cu flacăra stinsă.

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Relativitate metafizică

Eu trebuia să mă nasc mai demult
Pe vremea când timpul nu se măsura în ani
Când totul în jur revărsă într-un tumult
Când viaţa noastră nu costa nici cât doi bani
Pe vremea când nu ştiam, ce acuma ştiu
Într-un univers în care totul era viu
Şi puteam sta sub un copac şi visa
La o frumoasă Eva ce mă îmbrăţişa.

Într-un timp când în joacă îl căutam pe Dumnezeu
Deasupra, de jur - mprejur şi-n capul meu
Şi-l pierdeam, dar sub următoarea frunză îl regăseam
Dar am aflat de la şarpe cum mă numeam
Şi-n clipa când sâsâit mi-a zis
Tot sufletul mi s-a prăbuşit în abis
Transformându-se paradoxal într-un alt eu
De atunci... îl caut înnebunit... pe Dumnezeu.

poezie de Iustinian Zegreanu
Adăugat de Iustinian Zegreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

In memoriam - EMINESCIANĂ

Şi dacă tot am fost bătrân
Şi m-ai uitat cu totul,
E ca în tine să rămân,
Când îmi plăti-voi ortul!

Şi dacă zeu ţi-am fost cândva
Şi m-ai pus în icoană,
E ca să-ţi spună cineva
Că suntem într-o rană.

Iar dacă mă alungi din cer
Şi-mi pustieşti pământul,
E ca să afli că nu pier
Iubirea şi cuvântul!

Căci dacă, totuşi, n-am murit,
Dar te păstrez sub pleoape,
E că pe lume am venit,
Iubirea să-ţi adape!

poezie de Teodor Laurean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde începe dansul, unde se termină?

Nu mai numi această lume adorabilă, pentru că nu este.
Îi place să flirteze, e mai teatrală decât adierile vântului.
Geana fulgerului nu este nici bună, nici rea.
Copacul trăsnit arde ca o coloană de aur.
Ploile albastre se scurg direct lângă picioarele
albe-ale arborilor care-şi deschid gurile însetate.
Oare nu vântul, răsucindu-se-n cercuri, a inventat dansul?
Oare florile n-au venit, cătinel, traversând Asia, apoi Europa,
pentru ca, în sfârşit, să strălucească acum
în grădina noastră?
Nu-i căuta acestei lumi o explicaţie, nici felul în care-a fost educată.
Când dervişul rotitor îşi începea piruetele, privea el în afara lui,
spre munţii de granit cu capul în nori,
sau privea spre centrul a toate:
sămânţa, oul, ideea,
care era şi ea acolo,
minunată asemeni degetului mare
curbat şi-atingând, cu gingăşe, alt deget,
micuţul inel de logodnă –
şi-asta în vreme cel el se rotea,

[...] Citeşte tot

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe

îţi pot spune cu exactitate
unde te afli
ştiu cu precizie milimetrică
unde eşti

eşti departe

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua de luni

ziua de luni e fixată în nori,
cerul e muşcat de toamnă,
frigul de viaţă din frunze coboară,
mireasmă de ploaie.
blocurile par în ruine, mânjite de ud.
vocea ta rănită se adaugă secundelor sparte.
nu-i ultimul zbor pe-o spirală.
e doar o clipă rotundă ce mă ţine captivă
cu literele muiate în apă
lipite de cele patru direcţii,
plonjând în derivă.
şi păsări şi pomi şi pietre
le vreau reînviate,
albastrul ciobit de nori să se-ntoarcă
între cer şi pământ
tu, neştiut, să-mi fii cel mai aproape.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nori de noiembrie

nori de noiembrie,
genunchi acoperiţi,
priviri din care s-a scuturat cerul.

luna gri coboară pe crengile goale,
odaia se dezumflă adunându-şi pereţii oftând.

o lume de hârtie tresare în mâini
şi-n degetele pline de ghimpi.
o memorie îndură ochiul alb al lunii.

mut iluziile din stânga în dreapta,
împart rimelul pe gene
şi rujul pe buze,
îndulcind cuvintele
rămase din resturi de tăceri
şi răsturnând copacii în ferestre.

galbenul, albastrul, albul şi verdele
se veselesc într-o vază cu flori.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!