vest

Respectarea obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti este un ajutor, nu un obstacol. Sunt rădăcini care leagă copiii de strămoşii lor. Sunt ca dulceaţa fructelor coapte, ca pâinea şi sarea în bucate oferite oaspeţilor de la nord la est, de la sud la vest. A fost o vreme când omul de la sat lua din rodul Pământului ceea ce era necesar şi nimic mai mult, acolo fiecare avea locul şi scopul său. Obiceiurile şi lucrurile făcute de părinţii, bunicii şi străbunicii săi au fost transmise din generaţie în generaţie, iar onoarea şi demnitatea caracteristice cu care s-a născut omul satului românesc au fost păstrate până la sfârşitul vieţii sale, lăsându-le moştenire pentru generaţiile următoare. Pe lângă admiraţia personală a acestui univers, mi s-a părut important să ne amintim de frumuseţile cu care a fost înzestrat cel mai frumos sat din România; Al tău.
Pentru că cel mai frumos sat din România este în primul rând Satul tău.

Camelia Opriţa în Odă satului românesc (septembrie 2016)
Adăugat de Ioan Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă... Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii, prin meleaurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck îl luase cu el pe frumosul animal, care rămase însă foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

În istoria lumii au existat numeroase imperii, mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, care s-au prăbuşit şi au dispărut mai devreme sau mai târziu: Imperiul Ahemenid, Imperiul Akkadian, Imperiul Armean, Imperiul Asirian, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Avarilor, Imperiul Aztec, Imperiul Babilonian, Imperiul Neo-Babilonian, Imperiul Belgian, Imperiul Brazilian, Imperiul Britanic, Imperiul Bulgar, Imperiul Chinez (Qin, Han, Jin; Sui, Tang, Song, Yuan; Ming, Quing), Imperiul Danez, Imperiul Elamit, Imperiul Francez, Imperiul German, Imperiul Hindus, Imperiul Hun, Imperiul Incaş, Imperiul Italian, Imperiul Japonez, Imperiul Khmer, Imperiul Latin de Constantinopol, Imperiul Lydian, Imperiul Macedonean, Imperiul Maurya, Imperiul Maya, Imperiul Median, Imperiul Mexican, Imperiul Mongol, Imperiul Mogul, Imperiul Olandez, Imperiul Otoman, Imperiul Part, Imperiul Persan, Imperiul Portughez, Imperiul Roman, Imperiul Roman de Apus (de Vest), Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin, Sfântul Imperiu Roman, Imperiul Rus, Imperiul Sasanid, Imperiul Seleucid, Imperiul Spaniol, Imperiul Suedez, Imperiul Sumerian, Imperiul Timurid, Imperiul Urartru, Imperiul Vijayanagara ş. a. Şi totuşi, cel mai vechi şi cel mai mare imperiu, cu cei mai mulţi supuşi, care nu are graniţe, singurul care va dăinui veşnic, este Imperiul Prostiei.

George Budoi în Dicţionarul prostiei (29 mai 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Marea-i un câine flămând,
Uriaş şi gri,
Care se rostogoleşte pe plajă zi de zi.
Scrâşnind din fălcile-înfiorătoare,
Oră de oră, fără încetare,
Roade stâncile, sfărâmându-le-n mii de pietricele albicioase –
Giganticul câine cu priviri nesăţioase
Mârâie mereu " Oase, oase, oase!"
Şi-şi linge labele ude cu priviri verzi, devoratoare.

Iar când noaptea pe cer galopează-n vânturi vuitoare
Şi luna se clatină-între norii sfâşiaţi de-armăsarii furtunii,
El se-înalţă şi-amuşină spre nord, spre est şi vest, spre miazăzi,
Scuturându-şi blana udă până dincolo de stâncile gri –
Şi cheamă, şi urlă-încontinuu-n pâlniile rotitoare-ale genunii.

În schimb, în zilele blânde, de mai sau de iunie,-anume,
Când firele de iarba, sus pe galbenele dune,
Nu se mişcă şi nici trestiile nu susură la margini de lagune,
Cu capul între labe, ca un căţel somnoros,

[...] Citeşte tot

poezie de James Reeves, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care priveşte stelele

Exact acum patruzeci şi doi de ani – pentru mine cel puţin,
Numărul are o oarecare relevanţă – într-o noapte înstelată
Trenul alerga spre vest, vagonele erau pustii şi n-aveau coridoare,
Aşa că putem vedea, alergând dintr-o parte-n cealaltă,
Acele găuri, punctate pe cer, intolerabil de strălucitoare,
Care fiindcă-aveau nume latine mă tulburau, la-început,
Apoi fiindcă-am aflat cât de departe-s în universul care se dilată
Şi că lumina lor a pornit la drum înainte ca eu să mă fi născut.

Amintindu-mi acea noapte, realizez acum
Că lumina care-a pornit de la ele-atunci – acei licurici –
În urmă cu patruzeci şi doi de ani, nu va ajunge nicicum
La mine, iar când va ajunge, eu nu voi mai fi aici.
Se prea poate ca nimeni, dar nimeni, să mai fie-n viaţă
Pentru-a remarca acele lanterne-ale întunericului,
Nimeni care să-alerge dintr-o parte-n alta a unui tren de noapte
Pentru-a le-admira şi pentru-a adăuga zerouri nimicului.

poezie de Louis MacNeice, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condiţiile particulare ale Rusiei, în ceea ce priveşte chestiunea naţională, sunt exact inverse faţă de ceea ce am văzut în Austria. Rusia este un stat cu un centru naţional unic, velicorus. Velicoruşii ocupă un teritoriu imens, iar numărul lor se ridică la circa 70 milioane. Acest stat naţional are, în primul rând, particularitatea că "alogenii" - adică neruşii, care constituie în ansamblu majoritatea populaţiei - 57%, trăiesc tocmai la periferie; în al doilea rând, opresiunea suferită de aceşti alogeni este mult mai puternică decât în statele vecine - şi nu numai în statele din Europa; în al treilea rând, într-un număr de cazuri, naţionalităţile oprimate care trăiesc la periferie au, de cealaltă parte a frontierei, compatrioţi care se bucură de o independenţă naţională mai mare - este destul să indicăm, de exemplu, la frontiera de vest şi de sud a statului finlandezii, suedezii, polonezii, ucrainenii, românii; în al patrulea rând, că dezvoltarea capitalismului şi nivelul general de cultură este deseori mai ridicat în regiunile periferice, populate de "alogeni", decât în centrul statului.

Lenin în Despre dreptul naţiunilor la autodeterminare (1914)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate-s în ordine

În inimă-mi pâlpâie-o durere – nu ştiu de unde vine,
E ceva legat de mare, de cerul nopţilor senine
Sau poate de o stea, oricum, cam de aşa ceva;
Poate de vârtejul fulgilor de nea, de vântul care-i va împrăştia

Sau de tangajul şi de ruliul unui velier pe mare,
Care, evadat din acvatoriul portuar, se pierde-n zare
Luând dis-de-dimineaţă cap compas spre-nceţoşatul vest,
Cu velele zburător şi rândunică-n aşteptarea unui zbor celest;

Se-aude parc-o caterincă schiţând vioi o melodie,
Un cor de voci îndepărtate, un tremolo de bucurie;
În aer intervine-un fior de frig, ca atunci când, senzorial,
Te-apropii de-un iceberg înalt cât catargul principal;

E-un scârţâit de greement în noapte ca un plâns,
Scos de-o scoabă, de pânzele-ntinse sau de şcotele legate strâns.
O, Doamne! Aş da tot ce am ca să plutesc din nou
Pe marea cu vânturi mari, cu ninsori bătându-mi în hublou,

[...] Citeşte tot

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul XVIII

Aici te iubesc!
Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele.
Zapada se dezvăluie în forme care dansează.
Un pescăruş argintiu alunecă din vest.
Uneori o corabie. Stele înalte, înalte.
O, catargul unei corăbii.
Singur.
Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
În depărtare, marea sună şi răsună.
Acesta este un port.
Aici te iubesc.
Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar.
Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
ce străbat marea fără destinaţie.
Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bursa (in)umană

Amurg înlăcrimat de vlagă,
de timp, de viaţă, de urzeli,
cu faţa către vest reneagă
tot ce-a fost azi şi n-a fost ieri.

Amurg cu mâini împreunate-n cer,
mult mai spre est
de foc şi neputinţă
porţi nezdreliţi genunchi de lut,
nu-n decăderi, ci în credinţă.

Amurg de nord, de sud, de veac,
de pătimiri şi de-ndurare, ridică-te să ne fim leac
cât între oameni nu-s hotare.

Amurg înlăcrimat de oase,
de sânge, tancuri şi soldaţi,
din vreri barbare nu ai case,
da'ntre ruine ai... bărbaţi.

[...] Citeşte tot

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!