noiembrie

Numai azi, plouă cu trandafiri

N-are cerul unde plânge, plânge iarăşi peste burg,
Mări, oceane, fluvii, râuri, iar, de jos în sus, se scurg.
În genunchi scâncesc copacii, mor statuile sub ploi,
Umblă visele năuce printre nori cu umeri goi.

E noiembrie mai jalnic decât orice lună-n an-
Plouă sadic, fantomatic ca dintr-un imens ocean,
Care-a strâns durerea lumii din secunda de-nceput.
Plouă-ncet lacrimi amare, ce-n ochi n-au mai încăput.

Plouă vertical pe viaţă, vântul încă-i rătăcit
Într-o gară-n care-aşteaptă trenul ce n-a mai venit.
Mai fumează o ţigare, mai comandă o cafea,
Plictisit, mai ciufuleşte câte-un gând de catifea.

Plouă-n mine picătura unei clipe ce s-a stins,
Când spre tine, veşnicia, braţele şi le-a întins.
Şi de-atunci, plouă întruna cu potop de amintiri,
Numai azi, plouă cu stele şi miros de trandafiri...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

«Mărul cât Edenul, ori aeroplanul, / aurul, varanul tot cer oxigenul... // Eu, dacă pierd trenul, nu mai văd vulcanul, / lavo-toboganul, timpul, pliocenul..., / n-apuc nici catrenul ce-ţi cântă gotcanul...! // Clipa-mi toarnă anul, clipa-mi dă desenul, / aripa, antrenul, arcul, buzduganul, / acul de brodează, de-aţâţă elanul, / aurul, sau banul de ceruri brăzdează...! // Bruma – chiar de-i brează – zebre va să-mi culce / într-un plai mai dulce, plai ce-mi constelează / brazii cu sfârlează, ceruri să-mi inculce... // Du-te-n Bobotează, vezi-l pe Neculce, / dă-i din vinul dulce până când visează: / prindă-ni-l găianul, merii cu Edenul, / mai tot oxigenul, ori aeroplanul...!» ‒ (XXXII), Glosalm de Brumar / 30 noiembrie 1967
(Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Aforism-brazde" printre înmugurite stihuri despre elementul Aer» ‒, Timişoara, Editura Waldpress [ISBN 978-606-614-329-5], 2022, p. 48).

Ion Pachia-Tatomirescu în Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Af, capitolul «"Aforism-brazde" printre înmugurite stihuri despre elementul Aer» (30 noiembrie 1967)
Adăugat de Ion Pachia-Tatomirescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revoltă de noiembrie

Ce dacă fur?
Ce dacă sunt laş?
Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou
Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?

Ce ştiu eu decât să plâng?
Ce dacă gura mea nebună
A muşcat carne din lună?

Anii mi i-am pierdut prin amintiri întunecoase,
Am jinduit toată viaţa după lucruri frumoase.
Am hoinărit cu sufletul încins în sfoară
Şi tinereţea mi-am măcinat-o ca o moară.
Din clasele pe care plângea igrasia
M-am înhăitat cu visul şi cu poezia.

Ce folos însă, că mi-am cântat tainele,
Eu căruia visul i-a furat hainele?
La ce mai sunt bun?
Ce speranţe, ce tristeţi am avut eu

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Virgil Carianopol
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa nu-i pentru înţelepţi

Speranţa nu-i pentru înţelepţi, iar frica este pentru blegi;
Schimbând mersul lucrurilor, noi credem că lumea se va prăbuşi.
Cu ochii larg închişi asculţi zi de zi ştiri pe care nu le înţelegi:
Evenimentele-n timp par a produce-un haos continuu, deşi

Lucrurile curg mereu în aceeaşi direcţie. Dar acesta-i doar furtuna
Lunii August în acest ev, Noiembrie urmând mai târziu să se prezinte.
Înţelepţii nu au speranţe, ei sunt, în mod firesc, singuri totdeauna
Şi convinşi că Noiembrie-i soră cu luna Aprilie. Ei îşi aduc aminte

Că Cezar şi-Augustulus, ultimul împărat al Romei, au avut urmaşi,
Iar oamenii au continuat să trăiască; viaţa a fost înfloritoare
După-îndelungi războaie interne sau la frontiere cu barbari vrăjmaşi:
Muzică şi religie, cultură, demnitate şi desfătare.

Viaţă-şi regăseşte mereu farmecele, iar dacă-ar fi să dispară
Cu totul, ar rămâne frumuseţea pământului sub stele – bunăoară.

sonet de Robinson Jeffers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am început acest roman într-o zi de noiembrie

Copilaria este timpul altei dimensiuni, o ţară inventată din tot ce e desăvârşit.
Ce poate fi mai desăvârşit dacă nu divinitatea?
Îmi amintesc că eram copil odată. Atât.

Copilaria mi se derulează în ochii minţii ca o lume în care îmi rescriu timpul;
era vremea când mi se deschideau toate uşile: cele reale şi cele ireale.
Toate erau dragoste, blândeţe, afecţiune şi bunătate;
iarna găseam brad în pragul lor şi poveşti din tinereţile părinţilor şi bunicilor.

Am început acest roman într-o zi de noiembrie
şi probabil îl voi termina cu un sentiment de melancolie
într-o iarnă cu ninsori pe măsura cireşilor înfloriţi
pe care i-am măsurat cu cele mai frumoase lucruri copilăreşti
ale îngerilor nevăzuţi şi neauziţi.

Pentru a recupera vârsta crudă a acelor ani
e nevoie de o primăvară inventată pe coada
unui zmeu de hârtie, e nevoie de altfel de timp.
Iar dacă-l inventez, mă întorc numai prin amintiri
şi nu aş supravieţui melancoliilor.

[...] Citeşte tot

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşind din muzeu

am dat peste un feliator
de fum acvamarin
holul era dezbrăcat
de inhibiţiile adormite prematur
visam că ies în stradă
în tăria nopţii
ieşind pe bulevardul lenin
auzeam câinii cum sfâşiau clipa
nu se opreau din lătrat
urlau tot mai răguşit şi înverşunat
încercau să smulgă luna
din pieptul unei musulman
m-am ridicat din pat
în pijamalele abuzate de sudoare
am trecut prin casa adormită
cu diazepam şi whisky contrafăcut
haina găurită de cuţite
am tras-o din mers peste cap
în stradă era femeia
cu trăsături de nefertiti

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie

Sub degetele tale răsfirate
spune, ce să fi făcut eu
ce să fi făcut?
Ploua peste ziduri amare
mereu
peste cuvinte împărţite la doi
Cât zbor şi câtă plecare eram
Câtă venire înapoi?
Iederă crudă
încolăcită pe garduri de fum
cât eram eu însămi cu mine?
cât eram eu, răsucită, în noi?
Ploua rugător
ploua dinspre mine în drum
peste tăceri stivuite grămezi
la hotare
Ce să fi făcut eu, ce să fi făcut
într-un ochi
tatuat de aşteptare
dintr-un capăt într-altul al zilei

[...] Citeşte tot

poezie de Silvia Van
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie înalt

Era un noiembrie-nsorit ca niciodată
şi-un cer orbitor de albastru
pe el cu o dungă lungă
pufoasă şi albă de avion înalt
ca soarele

- Tu avion cu motor, mă mai iei cu tine-n zbor?
- Nu te mai iau, răspunse pilotul dintre stele
necontenind din zbor,
nu te mai iau, căci s-a făcut toamnă târzie
şi m-am asprit,
sunt obosit şi nedormit şi întristat de semeni
şi fără de patrie sub picioare
ca şi tine.
Nu te mai iau, zise pilotul mic cât avionul
dintre stelele pe care cu ochii nu le puteam vedea
din pricina orbitorului albastru,
căci nu am unde te duce
căci tu eşti dus demult dar nu ştii
şi vremea ca să ştii nu e venită încă.

[...] Citeşte tot

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imn pentru tineretul condamnat

Ce clopote bat pentru oamenii care mor ca nişte vite?
– Doar monstruoasa furie-a armelor scuipând moarte.
Doar lătrăturile mitralierelor, cadenţate şi rapide,
Pot însoţi rugăciunile lor grăbite, disperate.
Pentru ei nu mai există jigniri; nici rugăciuni, nici sunet de clopot;
Nici voci care să-i plângă – mai puţin corul venit din fortăreţe,
Fiorul, corul dement al gemetelor făcute de obuze peste tot;
Şi trompetele mânându-i spre ceţuri încercănate de tristeţe.

Ce lumânări pot fi aprinse pentru-a fi izbăviţi de-acest ceas?
O, nu, nu în mâinile băieţilor, ci în ochii lor
Vor străluci ultimele scântei de bun rămas.
Paloarea pe fruntea fetelor va fi giulgiul lor mângâietor.
Flori, tandreţea unor minţi înţelegătoare,
Amurgul, o coborâre de jaluzele-n zilele cu soare.

***Locotenentul Wifrid Owen a căzut în luptă pe 4 noiembrie 1918, în timpul traversării Canalului Sambre-Oise – exact cu o săptămână înainte de semnarea armistiţiului care încheia primul război mondial.

poezie de Wilfred Owen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie

Când frunzele se vopsesc în apus,
şi vara ajunge din urmă seara,
e timpul să privim înapoi la ce am pierdut
sau am lăsat pe aripi de timp nevândut.
Când nori întunecaţi închid orizonturi umane
ca-n cărţile de poveşti, vechii împăraţi,
privirile cad pe pământ şi timpul s-opreşte,
precum in toamnă, frunza pe ram se-ofileşte.
Respectând tăcerea unei lumi care cere vorace
odihnă şi introspecţie,
chiar şi lumina tace,
pierzând orice direcţie.
La cer, nu putem acuma urca
dar în adâncuri putem scava,
pe noi înşine a ne căuta
şi-o nouă indentitate a schiţa.
În camerele dorinţelor e timpul să reintrăm,
întrebările să ascultăm
înainte de a urmări răspunsurile
ce aleargă spre noi ca adevăruri possibile.

[...] Citeşte tot

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!