Kant, Immanuel

Acceptarea normelor ar presupune, însă, un neajuns şi pentru artistul creator. Epocile care au crezut în norme au produs artişti pedanţi, lipsiţi de avânt şi fantezie, sau au stânjenit pe adevăraţii creatori, care au trebuit să se smulgă de sub puterea lor. Începând cu Immanuel Kant, geniul artistic a fost mereu conceput ca o putere a naturii, lucrând cu o spontaneitate pe care conduita, în raport cu normele, nu poate decât s-o altereze.

Tudor Vianu în Estetica
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi un dascăl de înţelepciune ar însemna ceva mai mult decât un discipol care încă nu a ajuns destul de departe spre a se conduce pe sine, şi cu atât mai puţin pe alţii, în aşteptarea certă de a atinge un ţel atât de înalt; aceasta ar însemna a fi un maestru în cunoaşterea înţelepciunii, ceea ce vrea să spună mai mult decât îşi va atribui lui însuşi un om modest.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Dialectica raţiunii pure practice (1788)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regula judecăţii supusă legilor raţiunii pure practice este următoarea: Întreabă-te pe tine însuţi, dacă acţiunea pe care o plănuieşti, presupunând că ar trebui să se întâmple după o lege a naturii din care tu însuţi ai face parte, ai putea s-o consideri posibilă prin voinţa ta? În realitate, conform acestei reguli judecă fiecare dacă acţiunile sunt moral bune sau rele.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Despre tipica judecăţii pure practice (1788)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine se supune unei operaţii chirurgicale o simte fără îndoială ca un rău; dar cu raţiunea el şi fiecare altul o recunoaşte ca bună. Dar dacă cineva căruia îi place să tachineze şi să tulbure oameni paşnici, în sfârşit o scrânteşte o dată şi se alege cu o ciomăgeală straşnică, aceasta este negreşit un rău, dar oricine îl aplaudă şi consideră lucrul ca bun în sine, chiar dacă nu ar rezulta nimic din el.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Despre conceptul unui obiect al raţiunii pure practice (1788)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arta ca îndemânare umană se deosebeşte şi de ştiinţă (putinţa de ştiinţă), ca o capacitate practică de una teoretică, ca tehnica de teorie (precum topografia de geometrie). Atunci nu vom numi artă nici ceea ce putem face de îndată ce ştim ceea ce trebuie făcut, deci de îndată ce cunoaştem suficient efectul dorit. Este artă doar ceea ce, deşi perfect cunoscut, nu poate fi executat imediat.

Immanuel Kant în Critica facultăţii de judecare
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există deci o dialectică naturală şi inevitabilă a raţiunii pure; nu e vorba de o dialectică în care să se încurce vreun diletant din lipsă de cunoştinţe sau pe care vreun sofist a născocit-o ingenios pentru a zăpăci pe oameni cu mintea întreagă, ci de una care este inseparabil legată de raţiunea omenească şi care, chiar după ce i-am descoperit iluzia, nu încetează totuşi de a momi şi de a o arunca neîncetat în rătăciri momentane, care trebuie mereu înlăturate.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numesc lumea, întrucât ar fi conformă tuturor legilor morale (cum de altfel ea poate fi, potrivit libertăţii fiinţelor raţionale, şi cum trebuie să fie, potrivit legilor necesare ale moralităţii), o lume morală. Ea este gândită numai ca lume inteligibilă, întrucât aici se face abstracţie de toate condiţiile (scopurile) şi chiar de toate obstacolele moralităţii (slăbiciune sau corupţie a naturii omeneşti).

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi sensibil, adică a fi real, înseamnă a fi obiect al simţurilor, şi deci a avea în afara sa obiecte sensibile, obiecte ale sensibilităţii. Sensibilitatea este singura formă de cunoaştere umană prin care ne sunt date obiectele. Acestea nu pot fi date omului decât în măsura în care îl "afectează";ca fiinţă senzorială el este o fiinţă care este afectată de obiecte, pasivă;o fiinţă care suferă.

Immanuel Kant în Critica raţiunii pure
Adăugat de Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfârşit întrebuinţarea facultăţii de cunoaştere în totalitate are nevoie pentru promovarea sa, chiar şi în cunoaşterea teoretică, de raţiune pentru a îi furniza regula, fără de care ea nu s-ar putea orienta: astfel, putem reduce aici pretenţia, pe care raţiunea o are, la trei probleme, ce se pun în numele celor trei mari facultăţi ale acesteia: Ce vreau eu? (întreabă intelectul); De unde provine? (întreabă facultatea de judecare); Ce rezultă? (întreabă raţiunea).

Immanuel Kant în Antropologia din perspectivă pragmatică (2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om poate fi pentru mine şi un obiect de iubire, de frică sau de admiraţie, care poate merge chiar până la uimire şi totuşi să nu fie pentru aceasta un obiect de respect. Firea lui hazlie, curajul şi forţa lui, puterea pe care o are prin rangul său printre semenii lui îmi pot insufla asemenea senzaţii, totuşi lipseşte încă respectul interior faţă de el.

Immanuel Kant în Critica raţiunii practice, Despre mobilurile raţiunii pure practice (1788)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!