viclenie

Perfecţiunea pe care o predică Evangheliile nu a reuşit niciodată până acum să construiască un imperiu. Orice om de acţiune are o doză puternică de egoism, mândrie, asprime şi viclenie. Dar toate aceste lucruri îi vor fi iertate, într-adevăr, vor fi privite ca înalte calităţi, dacă el le poate transforma în mijloace prin care să-şi atingă scopul.

citat clasic din Charles de Gaulle
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 139

Să nu mă pui să motivez tortura
Când inima mi-o chinui cu trufie;
Nu mă răni cu ochiul, ci cu gura;
Omoară-mă, dar nu cu viclenie.
Poţi să iubeşti pe altul, scumpă fată,
Dar nu-l privi atunci când eşti cu mine;
De ce să mă răneşti fiind şireată
Când nicidecum eu piept nu îţi pot ţine?
Hai să te scuz: iubita bine ştie
Că ale ei priviri mi-au fost vrăjmaşe,
De-aceea le întoarce, să nu fie
Seducătoare, cruzi şi pătimaşe.

Eu sunt ca mort, deci nu-ţi feri privirea,
Ucide-mă cu ea, curmă-mi mâhnirea.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă pentru antici a vorbi cu capul descoperit era semn că vorbeşti fără a ascunde ceva, de aici şi vorba «a spune adevărul gol-goluţ», pentru creştini descoperirea capului însemna deschiderea faţă de Dumnezeu sincer, fără viclenie. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că descoperirea capului simbolizează mintea care, în vremea rugăciunii, trebuie să fie locuită de Logos, de Cuvântul lui Dumnezeu.

Părintele Vlad Maxim în Ziarul Adevărul (1 iunie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copac otrăvitor [A poison tree]

M-am supărat pe un amic,
I-am spus – n-am mai avut nimic;
M-am supărat pe un duşman
Şi ura-mi creşte an de an.

Şi o hrănesc cu frici pe-ascuns,
Noapte şi zi o ud cu plâns,
Cu zâmbet larg o luminez,
Cu viclenie o înzestrez.

Şi zi de zi creşte frumos
Purtând ca rod un măr lucios,
Şi-al meu duşman privind mereu
A înţeles că e al meu.

Şi în grădină a intrat
Când vălul nopţii s-a lăsat;
Iar dimineaţă l-am văzut
Că sub copac zăcea căzut.

poezie clasică de William Blake, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un principe care se sprijină numai pe soartă, se prăbuşeşte de îndată ce aceasta se schimbă. De asemenea, mai cred că e fericit cel care se pricepe să se dea după vremuri şi nefericit cel care nu se pricepe. Căci, după cum se vede, pentru a-şi atinge ţinta care se află în faţa fiecăruia, adică glorie şi bogăţii oamenii acţionează în diferite feluri. Unii înaintează cu grijă, alţii năvalnic, unii cu violenţă, alţii cu viclenie şi pricepere, unii cu răbdare, alţii fără.

Niccolo Machiavelli în Principele, XXV
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzvrătire!

Doamne, de-aş avea puterea
- Fie doar şi pentr-o noapte -
Aş reinventa-nvierea
Unui biet popor, pe moarte...

Mi-aş urla spre cer trăirea
Celor care dau din mâini
Ş-aş alimenta speranţa,
Înmulţind coşul cu pâini.

Aş lega, mână de mână,
Hora munţilor Carpaţi,
Ca speranţa renăscută,
Să unească fraţi cu fraţi.

Aş trimite-n Purgatoriu,
Sigilând pe veşnicie,
Tot ce e aleatoriu
Şi minţit cu viclenie...

[...] Citeşte tot

poezie de Marius Adrian Porojnicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un suvenir

Nu, nu se uită lesne, când, din copilarie.
Cineva iubeşte precum te-am iubit eu;
Şi blestem pe aceia care, prin viclenie,
Mi-au amărât viaţa şi tot amorul meu.

Mânia mea din urmă, mândria-mi cea silită,
Când ai şti acuma cu ce preţ le plătesc,
Şi cât, sub faţa-mi rece, mi-e inima zdrobită,
Tu te-ai mira poate că pot să mai trăiesc.

Aş geme la picioare-ţi, mi-aş arăta căirea!
Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul tău!
Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz pieirea
În rana ascunsă ce-o roade-un vierme rău.

Şi arburile,-ntocmai, ce focul mistuieşte
Şi îi suge sucul cu-ncetul şi p-ascuns, -
Când rădăcina-i arsă, când frunza-i gălbineşte,
Când cenuşa-i zboară, când focul l-a pătruns, -

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Cezar Bolliac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi încet, încet, ajunse acasă. Când îl văzu alde mă-sa şi auzi peste câte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-l mai văzu o dată în carne şi oase. Îi dete de mâncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare. Să înnebunească zmeul de ciudă! Văzu el că nu poate altfel să răpuie pe voinic, decât prin viclenie. Căta deci vreme cu prilej ca să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit. Într-o zi când voinicul se întorsese de la vânat şi era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dânsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl purta totdauna ascuns la dânsul. Şi ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dând câteva bice calului, îl dete pe poartă afară.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi sfânta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a şi pornit, şovâlcâind. Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul sau oratorul nu poate săvârşi ceea ce săvârşeşte eroul, el poate doar să admire, să iubească şi să se bucure prin intermediul eroului. Totuşi, poetul nu e mai puţin fericit; căci eroul este, ca să spunem aşa, natura sa mai bună, de care e îndrăgostit şi-n care se desfată pentru că nu mai este el însuşi, şi iubirea sa poate fi admiraţie... El îşi urmează chemarea inimii, iar când a aflat ceea ce căuta, rătăceşte pe la uşa fiecăruia cu cântecul ori cu povestea sa, pentru ca toţi să-l admire pe erou precum el însuşi şi toţi să fie mândri de erou, asemeni lui... Dacă rămâne astfel fidel iubirii sale, dacă înfruntă zi şi noapte acea viclenie a uitării care l-ar îndepărta de erou, atunci poetul şi-a desăvârşit opera, s-a alăturat eroului care l-a iubit şi el întocmai, căci poetul este natura mai bună a eroului, neputincioasă, într-adevăr, ca orice amintire, dar simultan transfigurată, ca orice amintire.

Kierkegaard în Frică şi cutremur
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!