Serioase/triste despre schelet, pagina 2
Adeseori tinerele fete își creează imagini mărețe, fermecătoare, chipuri cu totul ideale, și își făuresc idei himerice despre oameni, despre sentimente, despre lume; apoi, naive, atribuie unui oarecare desăvârșirile pe care le-au visat și se încred în el; și astfel iubesc în bărbatul ce-l aleg această făptură imaginară; dar, mai târziu, când e prea târziu să se mai smulgă din nenorocire, înșelătoarea lor aparență pe care au înfrumusețat-o, primul lor idol, în sfârșit, se schimbă într-un schelet odios...
Balzac în Femeia la treizeci de ani. Istoria celor treisprezece
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!
Independența
independența noastră-i ca o ghicitoare -
eliberarea eliberării de eliberare
noi o transpunem în formula următoare
(I) egal cu (eee) dar fără loc sub soare
independența noastră-i ca o disperare -
eliberarea eliberării de eliberare
ca un schelet dintr-un dulap ce nu mai moare
ca o fantomă fluturândă-n colț de zare
independența noastră-i ca un boț de sare -
eliberarea eliberării de eliberare
în ochi ce stă pacifică... cătoare
să văd mereu a răsăritului lucoare
independența noastră-i ca o confirmare -
eliberarea eliberării de eliberare
c-avem numai o țară - România Mare
la sânul Europei, în vechile hotare...
poezie de Iurie Osoianu (25 august 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
cadre
stelele sunt din
os, galaxii schelet
luna-i rotula unui arhanghel
văd cu dinții
mi-e teamă că nu-i de ajuns
privesc glezna
cadrele se suprapun
sunt, deci, și eu din os făină cosmică
..
munți goi
aici uneori un petic alb
zăpezi sărace și vânt bătrân
pe unul din piscuri am ajuns, nu
pe cel mai înalt
mi-am pus deoparte cartilagii
în perspectiva altei vieți ecoul:
«și dacă-i abisul și nu-i ce crezi?!»
[...] Citește tot
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spre înțeles
Înfipt ca o cazma trudită pe ogor,
În gozul din pătul al unui opincar,
Mi-e sufletul acum, un falnic autor,
De jalbe cu ecou, un nepătat altar!
El stă să priceapă la coastele nopții
Ce-a putut săvârși pe umerii zilei,
Ce-a dat spre vărsare în apele sorții
Și ce-a strâns cuminte din amfora milei...
Spre-nțelegere stă de mai ia legământ
Din leagan de codru, din doină și rugă,
De la vatră și fus, din pârâu și pământ
Ce-n piept îi stau toate și-n timp le înjugă...
Curând peste mantii de clipe tărcate
Veni-va și ceasul unui altui portret,
În cele din urmă și sufletu-mi poate
Va ști lămurire dar desprins de schelet!...
poezie de Vasile Zamolxeanu (6 ianuarie 2019)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Baladă
Sub fosforescenta sumbră
A unui vechi candelabru
Iată un schelet, o umbră,
Este bardul cel macabru.
Ceasul bate miez de noapte,
Și din negre galerii
Se arată-n triste șoapte
Ai macabrului copii.
Și se-aude ca de clopot
Un glas surd și subteran
Răsunând funebru-n ropot:
Leg am d-an, leg an van d-an!
Iar la jalnicul lor cântec
Glas adânc, lugubre lire,
Din nori naște ca din pântec
Și începe să se-nspire
[...] Citește tot
poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pe Ștefan Luchian l-am găsit în pat. Odaia lui albă și mare împărtășea o liniște și un parfum deprimant, de sanatoriu. Capul îi sta proptit între perne. Trupul acoperit de o cuvertură se bănuia schelet. Întreg cuprinsul odăii era stăpânit de capul lui. Ah! capul acela! Un cap enorm, cu unghiuri aspre de craniu, peste care pielea palid-arămie, devastată de variolă, se subtiliza, violet, în preajma orbitelor sinistre, pe fundul cărora licăreau hipnotic, doi ochi impresionanți, ca două țipete în noapte. Numai gura lui zâmbea blajin, sau părea că zâmbește necontenit. Au trecut o sută douăzeci de luni de când Ștefan stă țintuit patului, cu fața către cer și mâinile pe piept în așteptarea supremei dezlegări.
citat celebru din Nicolae Tonitza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
M-ai căutat cu privirea, nu e așa?... Chiar m-ai văzut? Erai în lumină, eu în întuneric, desigur nu în beznă, pentru că rămân aprinse cele câteva aplice roșiatice împrăștiate ici și colo prin loji, dar oricum, ce puteai să distingi? Doar silueta. Doamne, ce prostii îmi treceau prin cap! Îți dai seama cât de zăpăcită eram? Cum silueta? De unde să îmi mai știi silueta? Puteam să fiu o sfrijită sau o balabustă, un schelet sau un butoi. De altfel, mi-ai și spus după aceea, nu mai târziu decât a doua zi, la lumina jupuitoare a zilei - o, mai bine aș fi primit o sută de perechi de palme decât să aud asemenea grozăvie! - că ai fi putut trece de nu știu câte ori pe lângă mine fără să mă recunoști.
Dumitru Popescu în Cenușa din ornic
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nervi de toamnă
(La toamnă, când frunza va îngălbeni...)
La toamnă, când frunza vă îngălbeni,
Când pentru ftizici nu se știe ce noi surprize vor veni,-
Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cândva,
Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna.
Și-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus,
Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus,-
La geamul tău, în spaima nopții, ca un prelung final,
Voi repeta că anii trec mereu mai greu, și mai brutal.
Va bate ploaia... și târziu, la geamul tău voi plânge-ncet...
Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet, -
Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus...
În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus.
poezie celebră de George Bacovia din volumul Plumb - 1916
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Unui oarecare...
Ce știu, nu vreau să țin secret,
Să-mi lași în pace demonia,
Căci tu ești cel mai prost schelet
Din România!
Greu să ții pasu-n română,
Să-mi înțelegi tu poezia,
Văd ca tu te ții de mână,
Doar cu prostia!
În capul tău anaerob
Ți-e mintea sexi-ntr-o manie,
Și la cultură te aprob,
Prezinți fobie!
Tu n-ai de lucru când vorbești,
Mai bine lasă-mă-n beție,
Și te mai rog să mă scutești
De curtoazie.
Ce mutră faci căzută-n vid
Uimit când afli de la mine,
Ești un pseudohominid,
Ești o rușine!
[...] Citește tot
poezie de Vasile Zamolxeanu (13 septembrie 2007)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!
La limitele extreme ale spiritualității sale, omul se găsește din nou gol ca un sălbatic. Când îl găsește pe Dumnezeu, așa cum se întâmplă, n-a mai rămas nimic din el, doar un schelet. Trebuie să te afunzi din nou în viață să pui ceva carne pe tine. Cuvântul trebuie să devină carne, sufletul e însetat. Pe orice firmitură îmi vor cădea ochii, voi sări și-o voi devora. Dacă viața e lucrul primordial, atunci voi trăi, chiar dacă trebuie să devin canibal. Până acum, am încercat să-mi salvez pielea, am încercat să conserv cele câteva bucățele de carne ce-mi ascund oasele. S-a terminat cu asta. Am atins ultimul prag de suportabilitate. Sunt cu spatele la zid, n-am unde să mă mai retrag. Din perspectiva istoriei, sunt mort. Dacă mai e ceva dincolo, va trebui să sar înapoi. L-am găsit pe Dumnezeu, dar nu-mi ajunge. Doar spiritul meu e mort. Fizic, sunt viu. Moral, sunt liber. Lumea de care m-am despărțit e o menajerie. Zorii luminează o lume nouă, o junglă lumească în care spiritele slăbănoage cutreieră cu gheare ascuțite. Oi fi eu hienă, dar o hienă slăbănoagă și flămândă: am plecat la îngrășat.
Henry Miller în Tropicul Cancerului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!