organic

Meta

sunt un popor paşnic cu obraji roz
şi petarde în buzunar
în caz de victorie
ţin frigiderul deschis
celor ce vor să facă schimb
de amintiri dulci
cu tendinţe crocante
am scări interioare ce urcă
şi coboară în spirală
spre fiecare limită netestată
şi balustrade de care nu
mă mai ţin de mult

sunt fluentă în limbi cu care
iubesc animale mici neprotejate de lege
lipesc şi decupez în mintea tuturor
imagini de unică folosinţă
plantez şi defrişez păduri întregi
între 9 şi 5
iar uneori, sâmbăta, mă ascund în data de baze şi construiesc piramide

[...] Citeşte tot

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patria eternă

Patria eternă

Eu patria eternă şi neamul meu, divinul,
Ce a luptat în cuie spre-un Paradis ne-nvins,
Îl port ca pe-o verigă de aur si de sânge-
Iscoditoare jertfă ce mă inundă-n plâns...

Si faima lui în fine, ca soarele pe boltă
Ce-a fost menit să schimbe culorile-n lumini,
Ridică-n mine astăzi, istoria-n picioare
Să-şi regăsească locul, pe-aici, printre străini

C-am renunţat la slova de lege şi de datini
Şi ne-a cuprins in sine iubirea lui Christos,
Iar patria eternă a strălucit pe pleoape
Ca o mireasmă vie, ca cerul luminos

Şi-atâta înfrăţire a fost să prindă aripi,
Înfloritoare boltă să ne cuprindă-n gând,
Căci a-ncolţit Edenul mai sfânt ca altădată

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Ghidora (25 ianuarie 2019)
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perimabili organici

De "viul" ca să fie, să "existe" în timp... şi spaţiul să ocupe,
este cu chinul nesfârşit să-şi treacă "eu" de-o zi pe alta,
se consumând în energii doar să se ţină a nu se rupe...
deci nu "ştie" decât consum şi reprodus, cum tren vrea halta...
e clar, sau trebuie să fie, că anorganic, mineral
-ce e de sine stătător... şi umple întregul Univers
se trecând doar în propriul "său", pentru a rămâne "imortal",
etern pe veci, din "el" materii- acum... devine ergi ş-invers, revers,
fără a se pierde... e-un răspuns cert că "organism" nu-i nicio culme,
nu-i "el" extremul, nici vreun summum şi nu-i niciun evolutiv
-chiar de nu are nici conştiinţă, nu-şi pierde timp să-şi ia vreun nume,
să se identifice-n vreun fel-... nu-şi are gând, vise, motiv...
... pe când vrutul, de-"a fi", frugalul, îşi stoarce neîncetat din sine,
se sparge în clone nesfârşite, sau se acuplează să dureze,
îşi face minţi să prelucreze gânduri, să-şi aibă ce conţine,
făcându-şi neîncetat speranţe -ce-s aşa scurte- să creeze
un "nesfârşit" –ce nu-i oricum, că-i plin neantul de pieire-
ce doar ne pare; în fond doar suntem rău de "scurţi" la scara "este"
şi ne credem –c-o avem credinţă- că tot ce e, e-o povestire,
ce de n-o scriem noi, ea n-ar fi, doar material... Proaste celeste!!

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine iese ultimul din ţară?

Sărăcia noastră ne omoară,
De atâta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?

Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atâta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfântă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dispariţia iernii

Copiii râd şi parcă dănţuie,
Cu o mână ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o joacă, râzând, - harşt -,
Dintr-o dată retează nasul părinţilor;
Plesneşte sângele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi în pământ.
De-aia se crapă pământul, altfel
Şi-ar face copiii lunecuş pe sângele părinţilor.

Bucurându-se ca de-o minune,
Cei mici le-aşează nas nou:
Din morcovi de hârtie şi câlţi,
Prins cu zgârci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi –
Ştiu că acum vor da să plece
Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi
În locul ochilor,
Înşurubându-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă să ştie;
Se mai văd o clipă-n oglindă,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unghiul mort

Cei dintâi se îmbată aceşti copii,
pentru a-şi relua dimineaţa locurile
în placentele lor de pământ.
Cum stau ghemuiţi în mal, în scorburi
pline de ape, cu genunchii la gură,
cum lucrează, cu mâinile-nainte,
forând pumni de lut şi rădăcini –
par că ar fi la comanda unor manete,
în nacele sferice, despicate la mijloc vederii,
spălate ritmic de val; ochi de faguri
noroioşi, în care oamenii lucrează
cu materia unui timp supus erodării.

Ei nu ştiu pentru ce sapă cu mâinile.
Nici părinţii lor, care se îmbată mai târziu
decât ei, nu ştiu. Trec cu bărcile lin pe lângă
pereţii de stuf, abia vorbind; se opresc
unde-i malul lăsat, urcă bărcile
şi le-nchid, din jumătăţi, ca pe nişte nuci,
pe care se suie să răzbească cu privirea

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vechiul drum al mătăsii

Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap,
ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu
cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi
spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier
cu mine, să ne ciocnim, pe-ntuneric, lângă ghena
de gunoi, ai putea să fii cea care îmi prinde
inima în palme ca pe un buchet de nuntă,
dacă-i avea răbdare să mai aştepţi puţin sub turnul
din Pisa până când va atinge înclinaţia necesară,
ai putea să-mi aduci tu factura de lumină
sau prognoza meteo în plic, pe-ntreaga lună vitoare,
ca să mă dezobişnuiesc să-njur străinii care nu-şi fac
decât meseria, ai putea să fii necunoscuta care
se osândeşte cu mine pe viaţă într-un lift nechemat
niciodată de nimeni, oh, şi câte şi mai câte ai mai putea fi,
toate din pricină că specia mea pe cale de dispariţie
e dependentă de tine ca de glonţul ultim, cel care nu
va fi găsit niciodată, nicicând.

Copacii cad în anonimat mai repede ca oamenii,

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!