marinimie

Candela nemuririi

Candela nemuririi m-aşteaptă, amestecul ei îmi umple lumina,
Pe suflet şi flacăra se-mbină cu graiul ce-n rugă nu se dezbină,
Mi-e dor de o văpaie, fie fără locuinţă, să mi-o aprind în suflet,
Şi forţa ei ferice, iubind întunericul, să-mi dăruiască precuget.
Cad la altarul inocentelor dureri creştine, lacrimile sparg de sus
Odaia sufletului... Se înalţă bolul preamăririi sfinte înspre voi,
Atât cât aş vedea, prin lacrimi, rugile ce mi le-a hărăzit Iisus,
Îmi va fi lesne să îmi cânt împăcăciunea inimii, slavind nevoi.
Şi clipa euharistiei o pătrund şi nu mi-e teamă de a ei Domnie,
Merg către tine, spirit, să îţi spun, ce preţ e în lumina veşniciei,
Smerenie îmbrac, să pot avea încrederea iubirii în mărinimie,
Sunt pentru aşteptarea crezului divin, astfel voi fi cu voi mai vie.
Când cineva de-ai mei, în astă zi, îmi cere inima-i şi sufletul curat,
Aş face să îndur tot riscul sufletului meu, să-şi prindă marea vrere,
Şi mă opresc la candela, care nu moare, creştină sunt, şi nu m-abat,
De-a arde lângă ea, şi dobândind căldura ei, să nu-mi doresc putere.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie neterminată

(Ultima formă a proiectului)

Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,
fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră. Chiar şi bolnavului,
când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,
şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuşi –
chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba şi mai fără-apărare, căci nu ştie ce-i adăpostul.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (decembrie 1920, Castelul Berg am Irchel), traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!