OPTSPREZECE

Îşi poate închipui orişicine că păsările, cocostârcul, rândunica şi multe altele, când să întorc primăvara, îşi caută cuibul pe care l-au lăsat. Cât sunt de bucuroase, dacă nu l-a fărmat nime şi îl găsesc, îl mai tocmesc oliacă şi trăiesc în el. Dar cu cât este mai amărâtă o fiinţă ominiască, cum am fost noi, care ne-am întors după optsprezece ani de pribegie de prin meliaguri atât de pustii şi geroase, şi când ai ajuns pe locurile unde te-ai născut, unde ai muncit din tinereţe, în loc să-ţi alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi.

Aniţa Nandriş-Cudla în 20 de ani în Siberia (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candori

« E la fel ca atunci. Ca la optsprezece.
Aceeasi apa, aceeasi lacomie de trandafir,
aceeasi aplecare a trupului
si spaima de sarut, si a te trezi din somn e-o fericire
si sambata si targul Mosilor,
toate acelasi. »

- Atunci, ce s-a schimbat? intreaba domnul invatator.

« Nu stiu. N-am invatat lectia.
N-am invatat nici o lectie.
Am lipsit de la lectie.
N-am putut sa vin la scoala
pentru ca am fost sanatoasa. »

- Atunci, am sa te las repetenta, spune domnul invatator.

« Asa si trebuie. O sa mai incerc.
O sa ma straduiesc. Poate ca-mbatranesc
pan' la semestrul urmator »

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret

Deci versul meu legat în largi turbane
De lănci zbârlit, ca ţeasta unei cegi,
Cu albele-i prăpăstii şi capcane
De munte-opioman, nu-l înţelegi!

L-am scris, e drept, când ochii mei văzură
Rusalca unui iezer scandinav,
Eşti însă: ritm, vigoare şi măsură,
Suavii Francii duhul tău e sclav.

Încât, înadunate, calme linii
Încerc să prind filonul scump, nativ,
Privirea grea ce delegai grădinii
Şi chipul tău în noapte, sub masiv.

Era leirea sutei optsprezece
Cu-abia gânditul arc al buzei tors,
Cu genele străvechi în care zace
Un codru-adânc de farmec dureros.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret

Deci versul meu legat în largi turbane
De lănci zbârlit, ca ţeasta unei cegi,
Cu albele-i prăpăstii şi capcane
De munte-opioman, nu-l înţelegi!

L-am scris, e drept, când ochii mei văzură
Rusalca unui iezer scandinav,
Eşti însă: ritm, vigoare şi măsură,
Suavii Francii duhul tău e sclav.

Încât, înadunate, calme linii
Încerc să prind filonul scump, nativ,
Privirea grea ce delegai grădinii
Şi chipul tău în noapte, sub masiv.

Era leirea sutei optsprezece
Cu-abia gânditul arc al buzei tors,
Cu genele străvechi în care zace
Un codru-adânc de farmec dureros.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De copil visam la flota mea

am sacrificat câteva caiete de matematică
dar balta a secat de atunci
au crescut câteva blocuri pe oceanul meu
apoi am lansat avioane cu fuselajul de dictando
dar sper să nu mai aterizeze niciodată
aeroporturile le-am pierdut la optsprezece ani
când am votat prima dată

încă mai ştiu să fac crucişătoare
cuirasate şi tot felul de monitoare
închizând ochii
văd speranţa cu toate pânzele sus
şi pe ismail
toate visele mele sunt caravele
fiecare ajunge fără escală în lumi noi nouţe
unde pot fi zeu pentru o zi
să fac trafic cu băştinaşii
să le ofer câteva iluzii
despre viaţa de dincolo de moarte

[...] Citeşte tot

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la plecarea lui Radu Gorj – cei din sat şi îndeosebi păcurarul Frig îşi dăduseră seama de asta – fagul îşi pierdea an de an câte una dintre crengile principale. Atunci când boierul Radu fu văzut pentru ultima oară pe platforma donjonului mai puteau fi numărate optsprezece ramuri, iar acum copacul nu mai avea decât trei. Şi fiecare creangă desprinsă reteza câte un an din viaţa cetăţuii. Căderea celei de pe urmă ar fi dus la nimicirea deplină. Şi zadarnic ai mai fi căutat atunci pe podişul Orgal rămăşiţele castelului din Carpaţi! De fapt, nu era decât una dintre legendele pe care închipuirea românească le zămisleşte bucuros. Şi mai întâi, oare bătrânul fag era ciuntit de câte o creangă pe an? Nimic mai puţin dovedit, deşi Frig nu şovăia s-o afirme el însuşi, care nu-l pierdea din vedere în vreme ce turma-i păştea pe islazul Jiului. Cu toate acestea, măcar că pe Frig nu se putea pune temei, pentru cel din urmă ţăran, ca şi pentru cel dintâi dregător din Vereşti era neîndoielnic faptul că cetăţuia nu mai avea de trăit decât trei ani, de vreme ce pe "fagul ocrotitor" nu se mai puteau număra decât trei crengi.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!