a+urca

Apus de soare

În jnepenii din zare, podoabe de granit,
Apusul înălţimea din piscuri smălţuieşte;
Cu dungi de spumă unde uscatul se sfârşeşte,
Începe-acolo marea cea fără de sfârşit.

Am la picioare noaptea, tăcerea. Amuţeşte
Şi cuibul. Hornul casei fumează liniştit;
Şi imnul sfânt al serii în ceaţă-nvăluit,
Cu zgomotele mării în murmur se uneşte.

Atunci din văi şi câmpuri şi lande, peste toate
În aer urcă zvonuri de glasuri depărtate,
Păstorii vin acasă cu turme şi cu cai.

Întreaga zare parcă se-nveşmântează-n umbră,
Şi soarele îşi strânge, pe bolta tot mai sumbră,
Petale aurite de roşu evantai.

sonet de Jose Maria de Heredia
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul lunii

Pielea lui cu solzi regresand
Si bucatile de gheata ce-i alearga prin sange
Murmura povestea celui ce este
Mai mult decat zeu,
Mai putin decat om.
Muma lui, tarana sufocata
L-a invatat inutilitatea caldurii si
Fecunditatea eficientei.
L-a trimis apoi sa vaneze oameni.
Caci hrana lui: lumina din ziua I-a
Pentru ochiul crunt;
Suferinta fratilor pentru frigul flamand
Ce salasluieste in haurile fiintei sale.
Cimitire de oameni va gramadi la un loc
Si mistuit de dorul genetic va urca
Spre ma-sa.

poezie de Andu Tugui
Adăugat de Ramona Alexandrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dulce adăpost

Lumea trepte urcă, eu cobor în infinit
Nu fac parte din a lor ideologie
Şi sunt aşa de mulţumit
Nu m-am înfaşurat cu-a lor frânghie.

În al meu drum, pe nimeni n-am văzut
Şi am deoparte întreaga libertate
Nu-s înecat de patimii, dar am facut ce-am vrut
Şi nici nu sunt legat de singurătate.

Când uşa fericirii, de mult tot stă închisă
La cine v-a fi cheia? Sau la cine oare a fost?
Se pare c-a pierdut-o! Şi aveţi privirea tristă
Găsiţi-vă-n tristeţe un dulce adăpost!

poezie de Ilie Dragomir (9 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântece de pâine nouă legănau acest pământ...

Era un drum care urca în cer de pe câmpia coaptă,
Umblat de-o fată c-un paner şi-avea ulcior cu apă.
N-a mai rămas nimic din toate ce-am avut;
De-aseară stau pe câmp sub un stejar mărunt.

Ne-am născut să stăm pe aur, dar rămânem tot săraci
Şi pământul sângerează, e spinos şi plin de maci.
El a fost pământ rotund şi era ocean de grâne,
Iar în coarnele de brazi atârnau colaci şi pâine.

Ce fântâni erau pe câmp!... Stelele cădeau în ape
Şi văpaia se-nchina spicelor de grâne coapte.
De aramă era câmpul, grânele urcau în cer...
E târziu şi-i lună plină - o fată vine c-un paner.

Vino cu mine să vezi unde este pâinea – îmi zice -
E între ape; aici e gras pământul. Şi dă să se ridice.
Sunt rănită... Ţi-aduci aminte grâul cum urca în cer?
Îşi şterse ochii, dar altele curgeau şiroaie din paner.

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism, revista Boema, mai 2021, nr.147
Adăugat de Alina Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea-soarelui

Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp,
După făptura ta strălucitoare,
Iar când apui în zarea călătoare
Obrazul mi-l aplec către pământ.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa
Şi numai când răsari tu dimineaţa,
Descătuşând din neguri fruntea grea
Eu îmi ridic setos spre tine faţa.

Sorb razele pe care le trimiţi
Pe câmpul plin de-o harnică speranţă,
Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi
Se umplu de-o frenetică substanţă.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg,
Şi-mi urcă prin arterele rebele,
Până când, împlinit, rodesc şi leg
Cu toate florile fiinţei mele.

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul credinţei

În palma mea se află clipa
cu arome de primăvară
şi culoarea ochilor tăi
descântaţi cu iarba fiarelor
în vraja nopţii
luna îşi ascunde privirea
sub veşmântul de stele
privirile ard ca o torţă
în valul tăcerii.
Zâmbetul se desface în două
şi se prelinge
în apa izvorului îndrăgostit
se deschid cărări ce urcă
printre brazi
la a călugărului stâncă
unde floarea de colţ suspină
sub mângâierea licuriciului
iar clopotul îşi spune rugăciunea
în turnul de veghe al schitului.
În aer pluteşte sărbătoarea

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugămintea din vis

Doamne,
Smulge-mi vălul de pe ochi!
Vreau să văd departe.
Nu mai vreau să cad în gropi.
Vreau să citesc carte.

La nepoţi să citesc basme,
Seara la culcare.
Vreau să nu mai văd fantasme
Când merg pe cărare.

În ochi, Doamne, dă-mi lumină.
Lasă-mă să te privesc!
Până viaţa-mi se termină,
Neobosit te slujesc.

Minuni de-cestea ai făcut.
Îndură-te şi de mine!
Voi crede c-am renăscut
Şi că pot urca la tine.

[...] Citeşte tot

rugăciune de Dumitru Delcă (29 aprilie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astarte

când treci cu carnea lucitoare
prin încăperea sufletului meu
o sete lactee mă doare
tăioasă
profundă
mi-e greu...

totu-i statornic
poate sunt
blasfemice ulcioare zidite în pământ
credinţa însă
credinţa nu mai este
ascund la sân o tânără poveste
şi ruga ce te-ntreabă
ce răspunde
şi floarea-n care voi pătrunde
cum urcă cerul scara amăruie
cu amintiri din fluviul ce se suie
şi înfioară găsita rătăcire
de sânge crud

[...] Citeşte tot

poezie de Florin I. Cernat
Adăugat de Florin I. Cernat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caleaşca s-a oprit. Erau acuma în curtea unui castel de tâlhari care era dărăpănat de sus până jos. Pereţii erau sparţi şi prin găuri intrau şi ieşeau în zbor corbi şi ciori, iar nişte dulăi voinici că ar fi putut înghiţi şi un om săreau în toate părţile, dar nu lătrau fiindcă n-aveau voie. În sala cea mare a castelului, veche şi afumată, în mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca până în tavan şi trebuia să-şi găsească singur un loc pe unde să iasă. Pe foc era un cazan mare cu supă şi câţiva tâlhari frigeau la frigare iepuri şi iepuri de casă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un apus de viaţă (fiului meu, Titus, violonist dincolo de ocean)

Mai ştii atunci când te ţineam de mână
Să poţi urca şovăitor o treaptă,
Când îţi iertam surâzător o faptă?
Ţineai vioara sub bărbie până

Trasa arcuşu-n cer o cale dreaptă
Şi deşira uimirea ghem de lână.
Şi-acum acorduri în auz se-ngână
Şi-n sală mama să apari aşteaptă.

Nu s-au pierdut isprăvile în ceaţă.
Pe-atunci prin fapte vieţuiam anost.
Abia târziu mi-a răsărit în faţă

Sonetul blând, să-mi împlinesc un rost.
Odată doar, într-un apus de viaţă,
Tu, fiul meu, să afli că am fost.

sonet de Adrian Munteanu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!