intuneric nichita

Cotropirea frunzelor

Smulgem frunzele şi facem
pat din osul pomilor
paştem iarba şi o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neştiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuţitul
duşmănia, sfântă milă
ci-ntre sânge, vai, şi verdea
neânvinsa clorofilă.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cotropirea frunzelor

Smulgem frunzele şi facem
pat din osul pomilor
paştem iarba şi o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neştiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuţitul
duşmănia, sfântă milă
ci-ntre sânge, vai, şi verdea
neînvinsa clorofilă.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rosu si negru

E întuneric şi mi-e frig...
Tavanul din lemn e mult prea aproape...
Sunt singură:
Doar demonii îmi mai vorbesc...

Cel mai bun prieten
Mi-a fost cuţitul...
Sângele mi-a curs
Roşu pentru tine...

Mi-am închis ochii şi m-am rugat
Unui Dumnezeu din ceruri...
Dar EU nu cred în EL
Şi EL nu m-a ascultat...

Priveam cu o plăcere dureroasă
Roşul vieţii ce se scurge...
Şuvoaie calde de sentimente,
Patimi, vise, dor...

[...] Citeşte tot

poezie de Ioana Cornelia Sigarteu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn 7

Cum te uiţi la o eclipsă de soare
printr-un geam afumat,
tot astfel se uită prin mine
ochiul din spatele meu, opal
spre ochiul fix din orizont, oval
coborând din deal spre o vale
urcând o vale spre deal.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Noduri şi semne (Requiem la moartea tatălui meu) (1982)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eliberare

Lanţurile încă zornăie..
Ce cântec straniu si neomenesc!
E trist că te-ai legat cu ele pe viaţă.
E încă şi mai trist că te-ai retras în colivia ta,
Un adăpost sigur dar deprimant.
De ce nu ieşi, acum, la suprafaţă, Ca să spui ceva?!
De ce ignori orice gând care îndrăzneşte să te-aduca la simţire?!
Îţi înlături visele si-ti reprimi dorinţele...
Îţi spui mereu c-ar trebui să taci.
Că sunetele rănesc,
Că în întuneric nu vorbeşte nimeni
Dar în întuneric nu e nimeni să te-asculte..
Cei ce se fac auziţi,
Au ceva de spus.
Cei ce-şi ridică vocea,
O fac pentru a se auzi pe ei înşişi.
Tu nu te pierde printre cei ce vorbesc deşi nu au nimic de transmis.
Căci cuvintele lor sunt goale, seci si reci.
Militează pentru o schimbare!
Căci avem nevoie de-o salvare.

poezie de Alessandra Spătariu (10 septembrie 2017)
Adăugat de Alessandra Spătariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rău de frumuseţe

Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Măreţia frigului (1972)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respirarea aerului de sub aripă

Nu, nu se poate
vultur stingher,
fără de roate
să stea pe cer.
Pasărea, marea
care e-n zbor
cu respirarea
am s-o dobor.
Dintr-o umflare
pot ca să-i ţip
aerul tare
de sub aripi.
S-o las să cadă
ca un comet
cu tot cu coadă
pe al meu piept.
Să-mi fie salbă
şi crinolin.
Ah, pată albă
O, jeg senin.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Epica magna (1978)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând 7

Dac-ar fi să scriu un catren - catren însemnând o
poezie de numai patru versuri - în ce sens de numai
patru versuri, diferite popoare au poezii scurte,
noi... cea mai scurtă poezie a românilor este
tăpuritura din Maramureş, care se începe cu un
chiot şi se sfârşeşte cu o besteleală, dar e foarte
frumos că e aşa

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

...

poezie clasică de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeificarea unui gând

E nesigură această planetă pe care suntem
Şi-ntreg sistemul solar.
Starea de om e profund neîmplinită
şi la fel de nesigură şi neliniştitoare.

Ce greşeală ar fi să trăim
puţinul nostru trai,
fiecare numai cu propria sa memorie!
Ceea ce e nesigur nu poate avea
o prea mare aducere aminte de sine.

Să ne gândim, vă zic,
şi cu amintirile zeilor.
Să ne amintim,
vă zic liniştea.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!