aidoma

Iubire

iubire
,, ca o ploaie de vară cu surâs migdalat,
când particule de nori începură
să marcheze iniţiale pe cer
ca o cadere plană
si-un curcubeu perfect
dorită intens
ca o frunză de miere prizonieră în chihlimbar
aidoma cuvântului clar al iubirii
picătură de violetă in amurg
te iubesc cu acea speranţă a unui naufragiat
pe o insulă troienită de colb temporal
suspendată intre cer şi pământ
sufletul meu te priveşte aşa
cum ar fi privit iasomia o dimineaţă
inecată într-o rouă de amintiri
e prima dată când sunt prinsă în braţele
unei iubiri aurifere peste care cade zăpada
în zilele defrişate ale copilariei
cred că-n acest fel te iubesc

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandra Tabara
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De obicei privirea se asociază gândirii. Chiar şi acum faci asta, nu-i aşa? De mici, odată ce am învăţat gândul implicit am învăţat să asociem privirea şi respiraţia gândirii. Maharaj vă invită să fiţi ca un prunc, ca un nou născut, el este exact aidoma unei oglinzi ; priveşte - reflectă dar nu interpretează. Uită-te la mintea ta, la gândurile tale exact aşa cum te uiţi la maşini pe stradă. Tot ceea ce poţi vedea nu eşti tu şi nici nu este al tău. Ajunşi în acest punct te întreb: Dacă trupul, corpul, nu este al tău, cui aparţine el? Pentru început hai să clarificăm asta, apoi îţi va fi mult mai uşor să priveşti fără să te asociezi cu gândul, emoţia, sentimentele, etc. Deci?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa bunicilor

Fiecare îşi aminteşte casa bunicilor,
caii cu ochii calzi
şi-acele capete de copii
ce încremeneau în poveşti,
aidoma frigului lângă astre.
Fiecare îşi aminteşte
acei oameni bătrâni,
ce vorbeau până noaptea târziu
despre viaţa lor,
toată ţărâna acestui veac
o purtau în spate
cu războaie cu tot,
toată ţărâna acestui veac
o aveau în cuvânt.
Fiecare îşi aminteşte casa bunicilor,
acel făiniş de eresuri
ce se strecura noapte de noapte
sub felinare,
acei bătrâni tăcuţi
ce veneau de departe

[...] Citeşte tot

poezie de Valeriu Armeanu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret de primăvară

[Acuarelă]

Pe o foaie
neîncurcată de vreo pată
care s-o îndoaie,
aplec un curcubeu
asemeni cu sinele meu,
îmbrăţişez cu crin regal
distins şi alb fără egal,
ca fruntea mamei
sau ca obrazul ei oval,
peste cercurile mele
dau jos stele-viorele,
vin apoi
cu două petale de mac moi
(evident de mătase,

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capete aplecate într-un genunchi

de-ar picura puţină ambrozie din cer
şi smirnă
pe umilinţă,
oamenii n-ar mai umbla cu capul în piept,
cu pâine mucegăită
prin buzunare,
cu becurile stinse de sărbători,

cheile lumii sunt undeva pe fundul
unui vulcan explodând,
e mai greu e prevedea trecutul decât
viitorul,
prezentul e în stare de veghe,

mă chinuie un fel de iarnă,
parcă-i o moarte mai lentă,
abstractă tortură,
ieşită dintr-o lungă agonie a duhurilor nebune pe
Pământul sterp şi lacom,

[...] Citeşte tot

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfoze

Acest drumeag de lespezi încâlciţi
Îmi rupe carnea goală şi trufaşă
Pe urmele a mii de neofiţi
Şi cu azur durerea mă înfaşă.

Nestăvilit 'nainte mă îndemn
Urcat pe uriaşe crepuscule,
E lumea ca o amforă de lemn
Şi fluer în sărăciile-i pătule.

Hei, suflete deapururea hoinar
Opreşte la o margine de vară
Şi soarele luându-l felinar
Să trecem peste margine afară.

Voi ocărâ de-acolo, fără cosorog
Acest pământ aidoma cu-o sferă
Şi voi scuipa pe mersul lui olog
De brută prăbuşită în holeră.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Pena din revista "Universul literar", an I, nr. 10 (7 martie 1942)
Adăugat de Marin Scarlat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec liniştit

M-aş mai uita curat la frunza verde,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în frunza verde
de verdele trăit mă înec în frunza verde.

M-aş mai uita la piatra albă
lucindă, mirosind
a soare orbitor şi a potcoavă,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în piatra albă
şi mă sufoc în aerul de piatră albă.

M-aş mai uita la animalul gingaş
care mănâncă înfometat
pe animalul foarte gingaş
rănit mortal şi de mâncat,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec, mă înec în foamea animalului înfometat
şi mă înec, mă înec în animalul de mâncare.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răbdare

Te-aştept cum un deşert aşteaptă ploaia,
sau o vioară mângâieri pe coarde,
te-aştept să-mi stingi, din suflet, vâlvătaia
căci dorul ce îl simt în mine, arde.

Cu gânduri ce se-nvârt pe o spirală
în jurul tău, atrase ca-ntr-o vrajă
în sarabandă caldă, rituală,
aştept ca trupul tău să-mi fie strajă,

Să liniştească flăcările care
îmi fac privirile să strălucească
aidoma cu razele de soare
atunci când zorii-ncep să se ivească,

Dau buzelor, o tremurare fină
ca într-o rugă de-a-ntâlni plăcerea
în clipele când dragostea deplină
le cere să-şi continue tăcerea.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pată repetabilă

am devenit peste noapte un bagaj
îndesat cu povestea vieţii tale comprimată
în mersul peste scoici, pietre, silabe
strâns cu centura cuvintelor fără adresă exactă
călător, la întâmplare, între orizonturi.

înfig dinţii în scoarţa peticită a timpului
capul legat în colţuri de fiecare scrâşnet al meu
umblă amputat de mâini şi picioare
inima simte să moară sub greutatea sângelui vlăguit
de atâta mers întortocheat în această viaţă spoită

o umbră a mângâierilor adormite în culcuşul lor
s-a ridicat, aidoma unei închipuiri dornice,
să mă însoţească spre răsăritul
ce-mi încălzeşte dimineaţa trezită
de lătratul ascuns al câinilor din spatele gândirii

nu vreau să arunc cu pietre
în Dumnezeul care, azi, m-a născut

[...] Citeşte tot

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peleg Poaque

Caii şi oamenii sunt aidoma.
Am avut odată un armăsar, Billy Lee,
Negru ca o pisică şi svelt ca o căprioară,
Cu flăcări în ochi, gata de start;
Putea atinge cea mai mare viteză
Dintre toţi caii din Spoon River.
Dar chiar când te-ai fi gândit că nu mai poate pierde,
Conducând cu un avans de de cincizeci de metri sau mai mult,
S-a ridicat pe două picioare, a aruncat călăreţul
Şi a căzut peste el, care atârna de scară,
Făcându-l, pur şi simplu, bucăţi.
Vedeţi, calul era o fraudă perfectă:
Nu putea învinge, nu putea munci,
Era prea uşor pentru plug sau pentru tracţiune.
Iar când am încercat să-l călăresc – well,
A luat-o razna şi m-a ucis.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!