agonie si extaz...

Iubiţi-vă oameni

Iubirea este mai veche decât omul?
Iubirea a apărut odată cu omul?

De unde vine iubirea?
Ce este de fapt iubirea?
Există fericire fără iubire?
Poate perpetua viaţa fără iubire?

Religia spune că iubirea
Este mai veche decât omul.
Ştiinţa spune că iubirea,
S-a născut odată cu omul.

Poeţii spun că iubirea este simţire,
Că este extaz, că este trăire,
Şi tot ei spun că viaţa fără iubire,
Este săracă, anostă, fără sclipire.

Iubirea este credinţa.
Iubirea naşte şi renaşte fiinţa.

[...] Citeşte tot

poezie de Gheorghe Alionte (20 februarie 2021)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa care ne trăieşte

Sună ceasul ca un ciomag bubos
Cafeaua bea ţigara şi repede pe uşă
Nu uita telefonul vital supravieţuirii
Până la metrou eşti deja în reţea
Te contopeşti în marea compulsivă
Unul din milioane
Pontezi cartela identificatoare
Exişti în pontaje şi scheme de personal
Ocupi biroul ca pe o baricadă
Râzi sociopat şi pupi fundul şefului
Lucrări, situaţii, telefoane, aprobări
Deadline, isterie, o ţigară palmată pe balcon
Un sandwich înghesuit grăbit
Stai peste program să vadă managerii
Vlăguit de sine cu mintea sală de aşteptare
Fără gânduri plin de frici
Te întorci acasă în masa de plastic lichid
Un nimeni înghesuit în metrou
Garsoniera închiriată e goală şi rece
Te îmbeţi ca un câine bătut de ploaie

[...] Citeşte tot

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima oară când am fost la Teatrul Italienilor să vă aud lu­crările, eram destul de nereceptiv şi chiar, o mărturisesc, plin de prejudecăţi, dar am o scuză, m-am păcălit de-atâtea ori; am auzit atâta muzică de şarlatani anunţată prin atâtea repetiţii. Dum­neavoastră m-aţi învins imediat. Ceea ce am simţit este de nedescris şi dacă veţi binevoi să nu râdeţi, voi încerca să v-o împăr­tăşesc. Mai întâi, această muzică mi s-a părut cunoscută, iar mai târziu, reflectând, am înţeles de unde venea mirajul; mi se părea că acea muzică este a mea şi o recunoşteam aşa cum recunoaşte orice om lucrurile pe care e sortit să le iubească. Pentru oricine altul decât pentru un om de spirit, această frază ar fi de un ridicol uriaş, mai cu seamă scrisă de cineva care, ca mine, nu ştie muzica, şi a cărui educaţie se mărgineşte la a fi auzit (cu mare plăcere, e drept) câteva bucăţi frumoase de Weber şi de Beethoven. Apoi trăsătura care m-a izbit între toate a fost măreţia. Această muzică înfăţişează ceea ce e mare şi te duce către ceea ce e mare. Am regăsit pretutindeni în operele dumneavoastră so­lemnitatea marilor vuiete, marilor aspecte ale Naturii şi solem­nitatea marilor patimi ale omului. Te simţi îndată cucerit şi sub­jugat. Una din bucăţile cele mai stranii şi care mi-a dat o senzaţie muzicală nouă e cea destinată să zugrăvească un extaz religios. Efectul produs de Intrarea oaspeţilor (Tannhäuser) şi de Serbarea nupţială (Lohengrin) e imens.

Charles Baudelaire în Critică literară şi muzicală. Jurnale intime, scrisoare adresată lui Wagner (1986)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucătăria dragostei

Văzută de sus gura ta are culoarea
siropului crud de vişine
mai ales când gemete dulci o deschide
iar limba şerpească întinde pe buze
licoarea putred de dulce
de parcă-ar fi salivă stoarsă din stafide

Sub ochii-mi injectaţi de mireasma grea
de dragoste îndelungă
umerii tăi sunt carne catifelată şi fierbinte
zvâcnind în palmele-mi de piatră
ca respiraţia ta la respiraţia mea să ajungă

Sânii-ţi de nea cu vinişoare ca cicoarea
rotunzi ca irişi dilataţi de somnul fără vise
cresc ritmic în crunta-mi lovire
ispitindu-mi vigoarea
şi-nflorind ca în noapte miresme încinse
de-argintate narcise

[...] Citeşte tot

poezie de Ioan Radu Văcărescu din Gnoze (2004)
Adăugat de Clara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spiriduş

De la fereastra luminată cum galbenul de ou lucios,
Plecat din buzele în freamăt de frăgeziri de roşii maci,
Se înalţă cald fuior de vis în ruga gândului sfios
Cu timp uşor, de zbor... copila, doar ochi-i desfrunzind copaci.

Ar vrea, cu mâinile întinse din vârf de muguri, să atingă
Şi ea din bolta toată stele, să-şi simtă astrul fără nume
Acum, când încă n-o cunoaşte, dar ştie că de-ar fi să stingă,
Copila-i va fi o scânteie, o zi, sau noapte... lăsând lume.

Nu ştie că-i aşa firavă, numai speranţe, de va fi
O rază să-şi îndrume licăr în umbra astrului pribeag
Şi ar vrea în palmele-i să-l ţină, în răsăriri de zi cu zi...
Să şi-l culeagă din sclipiri pe-o aţă în colier, şirag.

Întreabă licărul, copila, cine o aşteaptă în prag femeie
Şi cum va fi păşitul roşu de drag, din sânge de fecioară,
Iar dacă dor este etern, sau spulberări veşnicu' încheie
Şi, lacrimile-s de extaz, ori stoarcere... de-ar fi să doară?

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum în secolul douăzeci şi unu...

acum în secolul douăzeci şi unu,
când viaţa a devenit doar toamnă,
omenirea intră la idei
se consideră abandonată, singură, cu ea însăşi,
de când ne gândim la viitor
toate zidurile s-au strămutat,
principiul speranţei a ieşit în fugă pe geam
şi noi ne uităm cruciş unii la alţii,
hai să schimbăm lumea,
dar cu cine anume,
cu clasa muncitoare care a intrat în extaz?
te uiţi spre viitor
ca şi cum te-ai uita pe gura unui obuzier.
căutăm altă ţară pe care n-o găsim niciodată,
avem impresia că pământul goneşte nebuneşte spre autodistrugere.
toate imperiile şi-au schimbat stăpânii,
s-au schimbat şi conştiinţele,
hainele, femeile, modele,
începem să credem în viaţa de apoi,
în măreţia şi laşitatea ei,

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (4 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este nevoie de formă

Într-o noapte pe când mergi pe stradă,
dinspre magazinul tău şi casa ta
către cimitir,

mă vei auzi strigându-te din interiorul
gropii deschise şi vei realiza
că noi am fost mereu împreună.

Eu sunt esenţa clară a conştiinţei
din fiinţa ta, aceeaşi în extaz,
ca şi în oboseala pricinuită de ura pentru propriul sine.

În acea noapte când, eliberat de frica şerpilor
şi de întreaga tracasare pricinuită de furnicile sâcâitoare, vei auzi
vocea mea familiară, priveşte candela deja aprinsă,

miroase parfumul, surpriza cinei pregătită
de iubită în lăuntrul tuturor celorlalte iubite.

Acest tumult al inimii este semnalul meu

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rebecca Wasson

Primăvară şi Vară, Toamnă şi Iarnă şi iarăşi Primăvară,
Urmându-şi una alteia, trecând pe lângă fereastra mea!
Şi-au fost atâţia ani în care le-am vegheat şi numărat curgerea,
Ani în care de multe ori groaza mi-a umplut inima
Împreună cu sentimentul că devenisem eternă; am trăit
Parcă cel puţin o sută de ani! Şi încă mai stau
Ascultând ti-tac-ul ceasornicului şi răsuflarea vitelor, molcomă –
Şi ţipetele gaiţei în zbor printre frunzele care cad!
Singură zile şi zile la rând, nesfârşite,
În casa unei femei afectate de vârstă, căruntă.

Iar în timpul nopţii sau la lumina zilei privind afară pe fereastră,
Gândurile mele înotau înapoi, parcă prin apele unui timp infinit,
Spre Carolina de Nord din zilele tinereţilor mele,
Spre John, John al meu de departe, în războiul cu englezii,
Spre toţi copii, şi toţi morţii, şi toate amărăciunile,
Scrutând pânza anilor întinsă ca o prerie din Illinois
Prin care s-au perindat marii eroi pe cai în spume,
Washington, Jefferson, Jackson, Webster, Clay.
O, tânără şi frumoasă republică, ţie, John al meu şi cu mine,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!