+v�rsta +a +treia

Poveste cu somon

Pe coridor am şi eu nişte plante amărâte. Le stropesc, ele se agaţă de viaţă, aşa ar trebui să fac şi eu.
În timpul prânzului, somonul din farfuria vecinei a sărit şi a muşcat-o de nas. Un somon carnivor. S-a produs o oarecare tulburare. Un chirurg a refăcut organul olfatctiv, cum era el, frumos şi mândru. Rău este că somonul a reuşit să fugă. A fost văzut în parc, se hârjonea cu nişte câini vagabonzi. Avea mişcări de focă, îi muşca, iar câinii lătrau fericiţi că au un tovarăş de joacă nemaiîntâlnit. Cineva a propus ca somonul să fie trecut în cartea recordurilor. Dar pe numele cui.? Pe al meu, în niciun caz. Este şi acum present în parc, autorităţile nu se interesează de el, au multe, alte probleme. Ce facem, mai cumpărăm somoni? Am citit că plantele şi animalele ( somonul nu este animal, da?) au suferit mutări genetice. Eu, care nu sunt somon, am în ultimul timp nişte vise caudate, mă dor ceafa, umerii, muşchii dorsali.
Medicul- şef al ospiciului a venit să-mi strângă mâna în somn. Apoi a scos un strigăt, de s-au dărâmat jumătate din clădirile din cartier. În alt vis, vorbeam cu mine la persoana a treia.
Într-o altă viaţă, somonul a fost profesor la Colegiul Fraţii Brown, din Lancashire. Am auzit că un domn, după moarte a ajuns ventilator. Bătea dintr-o pală ca o inimă.
Apoi a apărut o fiinţă cu contur incert şi misiune ingrată. Trebuia să demonstreze că a fost somon la viaţa lui.
În acest timp, avioanele se uzează, cad în picaj, justiţia, morala nu au nici un cuvânt de spus.
Eu am gustat din aura sfinţilor. Blocurile paralelipipedice tac. Aerul tace. Pământul mă apasă. Veşnicia pare un fluviu rece în care cresc somoni. Pereţii rostesc poeme. Omul se chinuieşte singur, se ghemuieşte de durere. Râde. Iadul se holbează la noi. Secundele măsoară eternitatea. Peste tot sânge, din soare, stele, lună, florile câmpului sunt roşii, somonii sunt roşii. Basta cu sângele şi cu această culoare roşie.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dogy

M-a privit cu ochii duşi, de dimineaţă,
Cu orbitele adâncite fără lustru,
Şezând mai trist decât tristeţea, hoaţă,
Ce adesea-i trădătoare... Iar îl mustru?!

Era mai mic mult de ce este,
Se cocârjind cu burta-i albă, suptă,
Întrebător parcă mi-ar spune o poveste,
Dar n-aveam timp de viaţa-i întreruptă!...

... C-am luat în treacăt semn de suferinţă
Şi-am tot sperat să-l regăsesc mai viu
La întoarcere... oh cât deplâng ce uşurinţă
Am câteodată, parcă nu ştiu cum să fiu!

Era bărbatul viitor, cu surori patru
La fel de mici, din tandre mogâldeţe
Ce-a lepădat o noapte o căţea sub patu'
De-afără-ntr-un ianuar de minţi îngheţe.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Introspecţie

Mă uit la mine; mă iubesc
Aşa cum sunt, că ştiu că-s unic
Şi de n-o fac e grav, greşesc...
Riscând ura la toţi, teluric.

Mă iau bucată cu bucată
Mă răsucind; simţ analitic
Ce încă-l am din mamă, tată,
Cu educaţia-mi de critic.

N-am cum să fiu nemulţumit,
Că n-aş şti altul cum să fiu!
Din alţii-aş fi heteroclit...
Şi acum, oricum e prea târziu.

Şi nici nu ştiu care-s criterii
Recunoscute universal,
Chiar ştiind c-am multele materii
Ce-am destinate... material.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaudeamus igitur

Ne aflăm în anul 2222,6485110..., număr iraţional,
fiindcă şi copiii din şcoala preliminară ştiu că
nici timpul nu se măsoară exact, fiindcă procesele senzoriale
ale omului încă pot fi perfecţionate şi funcţionarea lor simultană,
sinergică şi mondială,
poate să fie îmbunătăţită să ofere un progres continuu al preciziei
aparatelor de măsură şi altor roboţi extrem de inteligenţi.
De mult timp am ajuns să măsurăm şi timpul cu inexactitate.

Învăţăm desigur toate istoriile comparate, inclusiv filozofia străveche
care spunea că omul e măsura tuturor lucrurilor.
Plutim aşezaţi pe toate celelalte simţuri ale celorlalţi oameni ai secolului 23,
şi totuşi simţim pământul de sub noi,
aşa precum prinţesa lui Andersen simţea bobul de mazăre prin 20
de saltele. Ştim că omul are 23 de perechi de cromozomi, dar
specialiştii consideră că nu ne apropiem de sfârşitul lumii,
mai ales fiindcă am renunţat la pretenţia că putem măsura timpul
cu exactitate, fiindcă şi timpul este o categorie a materiei şi spiritului,
o formă exactă numai ca idee, la fel ca spaţiul.
Până şi copiii cei mai mici care ştiu să vorbească deja

[...] Citeşte tot

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Mönchsberg (Pe dealul Călugărului)

Unde umbra ulmilor tomnatici pe cărări tocite cade,
Departe de colibele pline de frunze ciobani dormind,
Mereu urmează frigul întunecata siluetă a călătorului

Peste osificatul podeţ, glasul de zambile ale tânărului,
Încet povestind legendele uitate ale pădurii,
Mai blând un sălbatic vaiet bolnav al fratelui.

Deci atinge un verde sărac genunchii străinului,
Fosilizatul căpătâi;
Mai aproape susură albastrul izvor al tânguirii femeilor.

Comentarii

Mönchsberg (cel mai înalt punct la 508 m deasupra nivelului mării) este un deal din Salzburg (Austria), care formează panorama oraşului cu spatele său alungit.
Mönchsberg a fost numit după călugării din mănăstirea benedictină Sf. Petru.
O poezie iritantă, scrisă în septembrie / octombrie 1913, care pare destul de clară în titlu, care numeşte un loc, care este în mod clar de înţeles, Mönchsberg lângă Salzburg unde Trakl a poposit des. Dar tocmai în contextul acestei concreteţi, Trakl ne confruntă cu o mulţime de enigme care sunt greu de interpretat. Limbajul devine tensionat la maxim, înţelesurile încep să plutească acolo unde se arată mai subtil.
Să luăm, de exemplu, al treilea vers al celei de-a doua strofe: "Mai blând un sălbatic vaiet bolnav al fratelui". Avem de a face aici cu o elipsă: "Mai blând un sălbatic..."? Sau cu o elipsă a lui "încet povestind..." – referindu-se la verbul versului dinainte? Sau chiar de la "Mai blând... urmează frigul întunecata siluetă..." – referindu-se indirect la verbul celui de-al treilea vers din prima strofă (urmează)?

[...] Citeşte tot

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

De profundis II

E-o mirişte pe care-o ploaie neagră cade.
E un copac maro ce singur stă acolo.
E-un şuierat de vânt ce-nvăluie colibe goale.
Ce tristă-i seara asta.

Dincolo de cătun
Blânda orfană adună ce-a mai rămas în urmă.
Ochii ei lucesc rotunzi şi aurii-n amurg
Şi poala ei râvneşte Cerescul Mir.

Când s-au întors
Păstorii au găsit dulcele trup
Putregăios în mărăcini.

O umbră sunt, departe de întunecate sate.
Tăcerea Domnului
Băut-am din al codrului izvor.

Pe fruntea mea metal rece păşeşte,
Păianjeni inima-mi caută.

[...] Citeşte tot

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elis

Perfectă e tăcerea acestei zile de aur.
Sub stejari vechi
Apari tu, Elis, odihnind, cu ochi rotunzi.

Albastrul lor reflectă somnul îndrăgostiţilor.
La gura ta
Au amuţit suspinele rozacee.

Seara pescarul trase plasa grea.
Un bun păstor
Îşi mână turma la marginea pădurii.
O! cât de drepte, Elis, sunt ale tale zile.

Încet se prelinge
Pe zidurile goale liniştea albaştrilor măslini,
Se stinge unui bătrân întunecat cânt.

O barcă de aur
Se leagănă, Elis, inima ta pe cerul singuratic.

[...] Citeşte tot

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu a dat şi are; dar eu?

(Ioan 3,16)

Minunată-i şi adâncă, Doamne, Sfânta Ta Scriptură!
Cât de plină e de taine şi de sfântă-nvăţătură!
Cât de minunat e Duhul pe care ni L-ai trimes
Să descuie-a' ei mistere, să ne dea nouă acces
La comoara cea ascunsă, la Domnul Isus Hristos,
Ca s-o facă pentru oameni de efect şi de folos.
Cât de plin e fundul mării şi-al oceanelor de ape,
Aşa ne-nconjori Tu, Doamne, cu Isus prin Sfânta Carte.
Dar ce trist, să vezi mulţime printre noi atât de seci,
Ca şi piatra care seacă-i de-o ţii-n apă pentru veci.

Mai deunăzi-ntr-o seară, cugetam cu-amărăciune
La atâta bogăţie, însă-n mine, goliciune.
Se-ntâmplă cumva atuncea să-mi răsune-n minte tare
Un verset pe care-i ştie tot creştinu-n lumea mare.
E versetul care spune despre Dumnezeu din cer,
C-a iubit cu-atât-ardoare bieţii oameni care pier,
"Că a dat...", suna în mintea-mi, tot mai clar şi răspicat.

[...] Citeşte tot

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor amuţiţi

O, nebunia marelui oraş, căci seara
Lângă zidurile negre copaci handicapaţi se holbează,
Din mască de arginţi spiritul răului priveşte;
Lumină cu magnetica ostatică izgoneşte pietrificata noapte.
O, scufundatul dangăt al clopotelor de seară.

Curvă, ce-n averse de gheaţă un copil mort naşte.
Turbat biciuie mânia Domnului fruntea obsedatului,
Epidemie violetă, foame, zdrobeşte verdele ochi.
O, râsul oribil al aurului.

Dar linişte sângerează-n întunecate mute grote umane,
Adaugă din metale dure capul ispăşit.

Comentarii

Poezia urbană este considerată una dintre domeniile caracteristice expresionismului. Cu toate acestea, fenomenul este mai vechi, naturalismul a preluat deja motivul oraşului, pentru a menţiona doar puţinul cunoscut Julius Hart cu textul său "Berlin" din 1889. Dar, de asemenea, în contracurentul naturalismului, subiectul se găseşte şi la Hugo von Hofmannstahl în "Vezi oraşul" din 1890.
Principalele motive ale oraşului în expresionism sunt fabricile, zgomotul, lumina electrică, prostituţia, sărăcia, bolile. Acestea le putem uşor găsi în textul lui Trakl. La prima vedere, însă, irită imaginea ""dangătul clopotelor de seară". O imagine care pare să aparţină unei alte zone. Dar se poate găsi şi în "Dumnezeul oraşului" al lui Georg Heym (1910), în versul "Clopotul bisericii în număr extraordinar / Se clatină pe marea turnurilor negre".
La Trakl, sunetul clopotelor este "scufundat" - ca şi cum ar fi aparţinut unei alte zone, unde noaptea a rămas şi astfel şi perioadele de tranziţie, cum ar fi seara "clopotelor de seară". Căci noaptea este "reprimată" în poemul lui Trakl, "Lumină cu magnetica ostatică". Ne putem gândi în mod concret aici la lumina electrică. În 1902, primele şase lămpi cu arc voltaic au fost instalate la Viena. Textul l-a început, probabil, în noiembrie 1913, la Viena, sau ulterior la Innsbruck.

[...] Citeşte tot

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

A treia elegie

Una este să cânţi iubita. Alta, vai,
acel ascuns, vinovat Zeu – fluviu al sângelui.
Iubitul (ea şi-l adulmecă de departe) ce ştie el
de Domnul desfătului care, ades, în fiinţa lui singuratică,
înainte ca fata să aline, ades, ca şi cum nici nu ar exista,
îşi înălţa capul de zeu, ah, şiroind de cât adânc de necunoscut,
noaptea stârnind-o într-o răscoală făr' de hotar.
O, înfricoşătorul trident al bătrânului Neptun din sânge.
O, sumbrul orcan al pieptului său vuind din spirală de scoică.
Ascultă cum noaptea într-adânc şi-n înalt se învolbă. Stelelor, stelelor,

nu vine cumva de la voi desfătarea iubitului dinaintea
feţei iubitei? Nu-i oare privirea lui pătrunzând
înlăuntrul chipului ei cel pur un dar al neîntinatelor stele?

Durere, nu tu, iubito, nici maica,
arcul sprâncenelor lui astfel spre aşteptare l-a încordat.
Nu fremătarea ta, copilo, în el simţitoare, nu fremătarea ta,
buzele arcuitu-i-le-a rodnic contur.
Nu-i amăgire să crezi că ivirea ta de petală

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!