chemarea lunii

Mirele

Păşunea mea tu să fii
Cu păpădii.
Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat
Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat,
Pe înserate,
Pe copitele îngenunchiate,
În jurul braţelor tale
Aş urca greul cerurilor goale
Şi munţii lunii până-n pisc.

Am rămâne în lună, pe disc,
Să arăm văile de tibişir,
Să semănăm lămâiţă şi calomfir.

Culcă-mi-te trândavă pe coarne,
Fă-te jugul meu de carne,
Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,
De care tremură taurul.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nerostitul cuvânt

Mereu ne atrage nerostitul cuvânt
căutăm prin chemarea glasului
în picurii argintii ai ploii
în dansul răscolitor al vântului
îmbrăţişând zorii zilei
alb cuvânt din freamăt de destin
sunt clipe când,
neprevăzutul descoperă lumi
să însenineze chipul în miezul nopţii,
sub tăcerea amintirilor
cu palmele pline de stele
mângâi conturul privirii
niciodată nu găsesc cuvintele potrivite
întâmplarea e numele tău
opresc căutările
în umbra iernii reci
aşez literele în toate limbile
să înţeleg neînţelesul
timpul se scurge lin
un curcubeu închis

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Ciobotariu (17 martie 2020)
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor. Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei. Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înfrigurare

Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri
strâng lacrimi de văpaie:
licurici.

Pe coastă-n vreji de nouri
creşte luna.

Mâni tomnatice întinde noaptea mea spre tine
şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui
ţi-adun în inimă surâsul.
Gura to e strugure-ngheţat.

Numai marginea subţire-a lunii
ar mai fi aşa de rece
- de-aş putea să i-o sărut -
- ca buza ta.

Îmi eşti aproape.
Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape.

poezie celebră de Lucian Blaga din Paşii profetului (1921)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pusesem aer parfumat

Pusesem aer parfumat
În pipa care mă inspiră
Pe când salcâmul se admiră
În ochiul lunii mai curat.

Atunci urechii îi fu dat
S-audă-o fată cum se miră
Râzând că n-am şi eu o liră
Ca un confrate consacrat.

Ci-n mica-i barcă legănată
Tăcere se făcu de-odată;
Codrii trăgeau să moară-n jur.

Ea-mi asculta flautul care
Scotea din el suspinul pur
Al primăverii trecătoare!

poezie clasică de Francis Jammes
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător...

Suflet de aur însetat de cerneală,
Trecând singur codrii de aramă,
Vlăguit de tăcere...
Umblând după stele...
Lacrima cade a lunii semeţe,
O veşnica viaţă, singură, rece...
Călător prin noapte cu inimă sălcie,
Iubind fără ca stelele să ştie...
Însetat de lacrime de aştri,
O viaţă se scurge, alta se naşte...
Gândul îmi plânge, suspinul mă trezeşte,
Viaţa curge, nimic n-o opreşte.

poezie de Alexandru Nicovici
Adăugat de Alexandru Nicovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apele tăcute

Râuri gemene fecioare,
Vă primim de la izvoare.

Curgeţi, ape moi şi line,
Curgeţi fără de-ncetare,
În văpaia lunii pline,
Dintr-o zare într-altă zare.

Limpezi cum le-am cunoscut,
Şapte văi au străbătut,
Şapte neamuri le-au băut,
Pline ca şi la-nceput.

Argeşul şi Oltul meu,
Vă păzeşte Dumnezeu.
Din adânc cine vă mână,
Ce stăpân sau ce stăpână?

Fiţi beteala pe vecie-n
Fericita Românie.

poezie de Tudor Arghezii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E prea putin

De-atâtea zilnice-ncercări mizere,
De-atâta umilinţă şi păcat,
De-atâta moarte câtă ni s-a dat,
E prea puţin o singură-Nviere.

Şi, totuşi, pe pământul îngheţat,
Lumina lunii drepturile-şi cere
Şi-n stupi lucrează vechiul dor de miere
Şi vânturile primenirii bat.

E ca un fel de rupere de ere
Şi ca un întuneric luminat,
E lupta-ntre femeie şi bărbat,
Ca la un alt scandal pentru putere.

Şi, vai, în tot ce, zilnic, s-a-ntâmplat,
E prea puţin o singură-Nviere.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezentul este deformat de privirea noastră, suntem înfierbântaţi de fugacitatea faptelor noastre. Nu vedem liniile de forţă decât mai târziu şi, mai ales, vedem ivindu-se atunci destine singulare. Istoricii nu au chemarea asta. Vorbesc despre Stalin, despre Churchill, despre Roosevelt, dar nu zăbovesc asupra unui soldat anonim, a unui om necunoscut. Evocă marile mişcări de trupe, situaţia fronturilor, dar destinul unui suflet singular le scapă printre degete. Doar scriitorii sunt bine înzestraţi pentru a salva sufletele îngropate sub cenuşa Istoriei. Doar noi le putem redescoperi, le putem scoate la iveală unicitatea.

Andrei Makine în Viaţa unui bărbat necunoscut (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un sărut pe care îl dorim

Există un sărut pe care îl dorim
întreaga noastră viaţă, atingerea

spiritului de trup. Apa mării
imploră perla să-şi spargă scoica.

Iar crinul, cu câtă pasiune
are nevoie de o iubită sălbatică! În

noapte, deschid fereastra şi îi cer
lunii să vină şi să-şi apese

faţa de a mea. Respiră în
mine. Închide uşa vorbelor şi

deschide fereastra iubirii. Luna
nu intră pe uşă, ci numai pe fereastră.

poezie clasică de Rumi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!