a+urca

Iubirea, dar divin

Aud cum urcă în mine, o doină.
Vreau să prind trilul silabei rănite
şi devin o rană, un cântec spre cer.

Sărut smerită mâna albită de zăpezile sufletului.
Mă doare doina zăpezii sufletului tău,
cum doare petala macului smulsă de vântul hain.

Şi rog înaltele izvoare safire
să păzească liniştea sufletului însetat de iubire,
stând de strajă mereu la poarta inimii tale!

Te bucură, de roua iubirii divine,
lăsată sub bolta de inimi senine!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zâmbetul adânc al primăverii

Câte ferestre am deschis până am ajuns
la zâmbetul adânc al primăverii,
mi-au deschis dorinţa de a-mi umple golul fiinţei
cu zborul.
În jur e metafora neastâmpărului –
mugurii au libertatea de principiu
şi primăvara urcă peste ruinele iernii,
salvând muritorii de singurătate.
Redevin speranţă,
redevin timp curgător
în zâmbetul adânc al primăverii.
Am libertatea de a mă căţăra pe nori,
şi sângele mi se face muguri.
Deşi plouă cu flori peste mine,
nu mă mai satur de cer.

poezie de Camelia Opriţa din Universul Iubirii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înaintea ploii de vară

Deodată, verdelui din parc, ceva uşor,
anume nu ştii ce, i-a fost răpit:
îl simţi lângă ferestre, neauzit,
tot mai aproape. Nalt, stăruitor,

din crâng răsună zvon de pescărel:
de un Hierónymus parcă ţi-ar aminti,
pe-atât de-aprins şi singuratic zel,
urcă din cântul lui, ce nu-l va auzi

şuvoiul. Pereţii cu tablourile lor
se-ndepărtează şi ne părăsesc,
nu vor să ne audă, se feresc.

Tapete-ngălbenite oglindind
lumina de amurg şovăitor
în care ne temeam, copii fiind.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă cheamă amintirea

Mi-e cald, însă căldura nu vine de la soare,
ceva parcă mă arde şi inima mă doare
şi urcă pân' la creier o moleşeală stinsă
ce-nvăluie, ca ceaţa, durerea necuprinsă.

Mă cheamă amintirea, mă strigă tot mereu.
Mă-ntorc înspre trecutul, ce nu mai e al meu,
dar nu văd decât urme pe drumul cunoscut,
ce duc spre-aceeaşi ţintă, al vieţii început.

Copilăria-mi dragă, ca un balsam se-aşează
pe fruntea fără riduri, în ochi ce scânteiază
şi-o undă de mireasmă de crini şi busuioc,
îmbracă amintirea şi-o-nchide într-un obroc.

poezie de George Ioana din Zborul. Vis şi destin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ar fi fost dacă nu te-aş fi-ntâlnit? Dacă n-aş fi numărat şoaptele amintirilor ce curgeau lin îmbrăcându-mi speranţele în atingerea dorului? Ce-ar fi fost dacă inima mea alegea să zâmbească inimii tale sporadic, fără să te mângâie răbdătoare cu povesti în care dăinuiau tainic toate visele mele? Ce-ar fi fost dacă n-aş fi alergat cu valizele schimbării într-o dorinţă nebună de a urca împreună în trenul vieţii? Şi oare, dac-aş fi ales un alt drum, tu ai fi încercat să mă opreşti?

Andreea Palasescu (14 decembrie 2014)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neantul din noi

Pe dincolo numai văzduh
În deplină necunoaştere
Neantul tresare din noi
În lungi convoaie private
Pe cale de cutremur
Pe drum de restrişte
În formaţii melancolice
De amintiri nostalgice
În stare tot mai diformă
Percepte rupte din haos
Amprente şterse de uitare
Uitare raportată la abis
Urcă sau coboară haotic
După principii dedublate
În care principii nu sunt nobili
Mai degrabă rătăciţi în neant
Precum îngerii apocaliptici
În plan senzorial
Salvarea vine dintr-un clik.

poezie de David Boia (14 decembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă Limbii Române

Oricât am fi de buni sau răi vreodată
oricât am fi de falşi sau de fireşti
ne regăsim sfioşi cu toţii, iată
în templul limbii noastre româneşti

Ea urcă din adânc, ca dintr-un crater
topind în lavă fiece cuvânt
căldură e, de stea, şi alma mater
şi n-are seamăn pe acest pământ

Oh, bocet e, şi dans, şi zeitate
care îşi paşte turma între crini
e geniul bun ce-n tâmpla ţării bate

Şi dacă astăzi luminaţi trăim
şi inimile noastre-s fermecate
cuvine-se, şi ei, să-i mulţumim

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor din Poezii (1977)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astenie de toamnă

Zadarnic pulsează natura.
Nu plouă, e bocet în groapă,
şi oasele curg în morminte
când stropii sunt cioburi de apă.

Cerşind muritoare concluzii,
bătrân pare lemnul în zloată,
iar toamna loveşte adesea
cu fulger albastru-n cravată.

Costumul de negru şi vise -
covor peste oameni, afară -
îmbracă speranţa în moarte
şi urcă pe umeri povară.

Zadarnic pulsează natura.
Prin spatele frunzelor roşii
întinsul încalţă năglodul
şi cântă durerea cocoşii.

poezie de Ionuţ Popa (11 septembrie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faţa pâinii (apoteoza spicelor)

Cu tot negrele ţărânii
Preacurată-i faţa pâinii
Şi cu risipa fărâmii
Preacurată-i faţa pâinii
Şi cu sarea grea din spate
Preacurată-i faţa pâinii
Şi-mpărţită-n jumătate
Preacurată-i faţa pâinii
Maică-Ea de dimineaţă
Preacurată-i faţa pâinii
A purtărilor de-o viaţă
Preacurată-i faţa pâinii
Şi când mirii se sărută
Preacurată-i faţa pâinii
Cu dinţi umezi de-alăută
Preacurată-i faţa pâinii
Căci în trupul de secară
Preacurată-i faţa pâinii
Urcă dragostea de ţară
Preacurată-i faţa pâinii

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Hadârcă din Lut ars (1982)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!