ramuri

Întreg

Tu eşti copacul meu, eu ale tale ramuri,
Mi le fereşti de vânt, de viscoliri şi ploi,
În valsul primăverii pun verdele ca flamuri
Iar tu îmi mângâi floarea ce înfloreşte-n noi.

Îţi dăruiesc iubire chiar dacă tu nu crezi
Şi-ţi pare că la altul am inima şi gândul,
În nopţi cu lună plină şi visele-ţi veghez,
Adorm abia la ziuă, aştept să-mi vină rândul.

Suntem o lume-ntreagă făcută doar din noi
Şi nimeni niciodată nu ne va rupe-n două,
A noastră-i nemurirea căci vieţii-am pus altoi
Din dragoste curată în dimineţi cu rouă.

Să te zăresc vreodată?-N-am cum... suntem întreg;
De-ar fi să mor cândva- nu pot să te dezleg,
Rămânem o coroană de frunze şi de flori
Sub mângâieri de lună, noi, veşnic visători!

poezie de Angelina Nădejde (11 martie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

abia atunci

voi trece acoperind
umbra cu mâna dreaptă ridicată
cât ecoul şoaptei – taci, te rog,
umedă, lucioasă, gura ta desenează
semnul depărtării, nu al întoarcerii
adio-uri diluate precum cercurile de apă
în care piatra aruncată-i aşteptarea mea

vânt nou nu va aduce toamna ce va să vină
uscăciunea din ramuri nu va fi poezie, simfonii
doar aramă încinsă, grea
şi cenuşă
va trebui să cauţi
sub zăpezile care nu se ştie
dacă se vor lăsa găsite
sămânţa încolţind ascunsă ca orice taină
în jurul ei să descrii un triunghi larg
voi trece acoperind cu umbra dreptei ridicate
cât ecoul şoaptei – abia atunci să-mi spui
dacă «teiubescul» meu ţi-e de ajuns

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renaştere

În zgomot de potcoavă şi freamăt de stejar,
Centaurii din noapte se nasc în herghelii.
Mă înfrăţesc cu ele cărărilor pustii:
Prin ramuri îndoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Răzbate cu putere, înăbuşit şi rar.

Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfânt,
Pribegi prin ţări de umbră şi goluri de lumină.
Pe valuri de verdeaţă se-nalţă luna plină;
Văpaia ei urmează sălbaticul avânt.
Deodată mă simt slobod. Gândirea mea străină
O leapăd, mă cutremur ca un copac în vânt.

Pricep tot ce nechează iubitul meu popor.
Mărire ţie, Zeus, al veşniciei faur!
Azi unul sunt, de-un sânge, cu aprigul centaur
Colind pădurea largă cu el rătăcitor —
Iar noaptea, pe sub bolta de stele şi de laur,
Pornim fără mişcare cu râul mişcător.

poezie celebră de Ion Pillat din Visări păgâne
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Artemis

Un val de umbră creşte pe şesuri cenuşii.
Sub grindina de tropot se culcă iarba moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii
Mânate ca de viscol de-a patimii răscoale.

Spre ceruri se înalţă cu mugete de tauri
Chemarea milenară a marilor centauri.
Îşi clatină tulpina pădurile de fag
Şi-n vânturi îşi resfiră pletoasa frunzătură.
Frontonul îşi sfărâmă înaltul sarcofag:

Artemis dă în lături a veacurilor zgură.
Vibrând, din arc de fildeş porneşte o săgeată
Şi, ca o rază-n umbră, se-nfige-n neagra ceată.
Înfrângerea îşi urlă poporul legendar.

Se macină pământul sub grelele copite,
Şi pe lunara faţă a câmpului de var
Se-mprăştie o goană de umbre prelungite...
Pe când ivit din ramuri ce vântul despreună,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Pillat
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascuns după lume

În fiecare clipă stau ascuns după lume,
alta îmi răsare în faţă;
câte or mai fi când va apărea o altă dimineaţă
şi va aştepta cu nenumăratele flamuri, cu miriade de nume strigate, cu necuprinse ramuri
ce scapă de sub a vremurilor ceaţă...
Dincolo, la pândă, îmi răscumpăr visul
care a vrut să mi-l fure
neiertătoarea măsură măcinată de-un ceas
ce tot învârteşte, numără, aliniază stelele fără răgaz.
La capăt o nouă lumină apare,
încerc să-i pun nume,
dar chiar atunci fuge speriată
făcând loc la alta ce-ameninţă cu steagul
ridicat pe alte îndepărtate metereze
spre care alerg şi voi a le cuprinde
căci în nestatornicul sânge tot aleargă o fiară,
neadormită,
chiar dacă lumile au renunţat la zarvă.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-oi adormi...

De-oi adormi curînd
În noaptea uitării,
Să mă duceţi tăcînd
La marginea mării.

Nu voiu sicriu bogat,
Făclie şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Luceasc-un cer senin
Pe-adîncile ape,

Care-n dureri adînci
Se nalţă la maluri,
S-ar atîrna de stînci
Cu braţe de valuri,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu (1881)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori curcubeu...

Mă simt
ca o pasăre mistuind tăceri
cu ciocul rupt
de doruri mărunte.
Un zbor peste clipe fur în lacrimi
şi-n visuri,
mă simt curcubeu...
Aripi de culori întind peste creste.
Mă ascund în fântâni
printre stropi fini de apă.
În miez reaprind
flăcări şi raze de gânduri curate.
Cresc şi cuprind în arcul imens
trupuri de humă...
Sentiment de iubire profundă,
seninul,
îl aduc doar atunci când ploaia,
îşi poartă veşmântul de lacrimi reci
dar blând aşternute,
hrănind flori

[...] Citeşte tot

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doare, da...

Doare, da, când se deschid bobocii.
Altfel, primăvara cum s-ar teme?
Altfel, dorul s-ar înfiora,
când răsare şi pe ger, devreme?
Iarna ocrotit a fost bobocul.
Ce putere vrea să-l spargă, oare?
Doare, da, când floarea se deschide,
şi-apărându-se, de-asemeni doare.

Doare, da, când de pe crengi cad picuri,
tremurând ca lacrime, cu teamă,
şi de ram se-agaţă şi se umflă,
şi-altă forţă spre pământ îl cheamă.
Grea-ndoiala, greu necunoscutul.
Când te-atrage-adâncul către sine,
greu s-aştepţi tremurător pe-o creangă;
să rămâi e greu; să cazi, e bine?

Şi când nu mai poţi răbda, deodată
ţi se sparg toţi mugurii în soare.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Karin Boye, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă el, bărbatul, n-ar fi existat...

Floare nenuntită ar fi fost femeia
Scuturând petale pe pământ încins,
Irosind polenul şi lipsind scânteia
Focul nemuririi... nu s-ar fi aprins.

Ar fi fost vioara ce-i lipseşte arcuşul
Necântată-n noapte ar fi adormit
Strunele bolnave i-ar fi fost tăişul
Trupului ce-n taină, moare neiubit.

Ca o ciocârile ce în plâns şi-neacă
Nesfârşitul cântec prin furtuni de dor
Prin frunzişul vieţii cu tristeţi se-mbracă
Căutând pereche să plutească-n zbor.

Ce-ar fi fost femeia singură-n iubire?
Flacără ce-ar arde zilnic fără rost,
Creangă fără ramuri, trup spre vestejire
Şi cerşind lumină dintr-un cer anost.

[...] Citeşte tot

poezie de Angelina Nădejde (24 noiembrie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

A înflorit din nou castanul

A înflorit a doua oară
Castanul ce slăbit părea,
Întinerit, nu vrea să piară
Răpus uşor de vreme rea.

În ambianţa nefirească
Întreaga vară a tânjit
Un pic de ploaie să-l stropească
Un nour mic, abia ivit.

Acum luceşte mândră salbă
În părul toamnei arămii,
Pe ramuri câte-o floare albă
Ici-colo-n orele târzii.

Mă mir de unde-atâta vlagă,
În trunchi de sete chinuit,
Un biet castan putu să tragă
Şi-o sevă nouă s-a ivit.

[...] Citeşte tot

poezie de Gabriela Genţiana Groza (28 septembrie 2009)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!