jos

Jen: Îmi e greu să cred că o persoană care a absolvit la Institutul Laue-Langevin are volumul 2 din colecţia Dolly Parton.
Charlie: Dă-mi asta.
Jen: Şi de ce este atât de important pentru tine ca eu să ascult melodia asta?
Charlie: Pentru că, odată ce asculţi înregistrarea originală a melodiei "I'll Always love you" cântată de Dolly Parton în 1974, melodie cunoscută ca soundtrackul filmului "Bodyguard", o să-ţi dai seama pentru prima dată în viaţa ta ce înseamnă să nu fii jalnic. Şi în momentul respectiv tot universul tău se va întoarce cu sususl în jos. Tot ceea ce ţi se părea normal, acum o să ţi se pară corect.
Jen: Şi ăsta e un lucru bun?
Charlie: Bineînţeles. La ce e bună muzica dacă nu să-ţi înşele toate aşteptările şi să te dea peste cap din când în când?
Jen: Eu credeam că pentru asta sunt oamenii.
Charlie: Ce?
Jen: Nimic. Doar că nu-mi vine să cred că îţi place muzica country.
Charlie: Îmi plac toate genurile de muzică spre deosebire de tine care eşti cinică şi conservatoare. Eşti probabil una din fetele alea ciudate din clasa mijlocie care se uită mult la televizor şi care se plimbă prin oraş cu Volvoul vechi al tatălui lor.
Jen: Vin dintr-un oraş mic, îmi place să împletesc şi locuiesc cu bunica mea.
Charlie: E în regulă pentru mine.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugen: Ştii ce avea Luci printre bagaje, la obiectele sale personale?
Traian: Nu; n-am văzut decât biluţele de sticlă din colecţia lui Alex, care erau împrăştiate pe jos şi nişte animăluşe de pluş.
Eugen: Animăluşele erau ale domnişoarei biolog Maria; iar Luci avea haine pentru păpuşi, deşi păpuşi n-am observat, dar dacă erau hăinuţe, probabil erau şi păpuşile pe undeva...
Traian: Luci?! Ai văzut tu?!
Eugen: Foarte clar. În plus, domnişoara consilier avea vreo câteva arme din secolele trecute, Nistor o grămadă de pietroaie...
Traian: Pietroaie?! Poate dulciuri.
Eugen: Nu; pietroaie. Dulciurile nu m-ar fi mirat deloc; asta era de aşteptat din partea lui.
Traian: Pietroaie?! Şi arme?!
Eugen: Da; pistoale, din acelea cu gloanţe, dar acelea, ale domnişoarei, fiind de colecţie, n-aveau gloanţe. Erau vechi, însă arătau ca noi; erau foarte bine îngrijite.
Traian: Auzi; pistoale?!
Eugen: Şi pe mine m-a surprins foarte mult. Cât despre ceilalţi doi, nu s-au lăsat nici ei mai prejos: tânărul informatician avea o sumedenie de componente electronice minuscule confecţionate chiar de el, iar domnişoara doctor o foarte stranie colecţie de... încuietori.
Traian: Poftim?!
Eugen: Încuietori; lacăte şi alte chestii de genul ăsta.
Traian: Hmm... Ce pasiuni mai au şi copiii ăştia...
Eugen: Foarte ciudate!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: În privinţa celor trei cercetători ştiinţifici, nu ştiu ce s-ar putea adăuga. Spre exemplu, Nistor Harris, specialist în geografie... Există vreo nelămurire în privinţa activităţii tale, Nis?
Nistor: Nu, domnule director, totul e foarte clar. Iar la nevoie, şefu'... Vreau să spun comandantul misiunii, îmi va trasa îndatoririle pe care le voi avea la un moment dat, în funcţie de necesităţile care se vor ivi.
Traian: Întocmai... Măi, tu acum, în momentul ăsta, stai jos pe scaun sau eşti ridicat în picioare?
Nistor: Stau, dom' director, că dacă m-aş ridica...
Traian: Mda; tu şi înălţimea asta a ta... Nu-i nevoie să spui mai mult. Eşti unul dintre membrii de bază ai echipajului, adică cei trei tineri despre care se ştia sigur de la început, încă de acum o săptămână, că vor participa la misiune, fiind şi unul dintre constructorii navei "Pacifis". De asemenea, ai realizat subiecte pentru concursul în urma căruia au fost stabiliţi ceilalţi patru colegi. Pe care dintre cei patru l-ai asistat?
Nistor: Eu?! Pe... Mihai. Mihai Ristea, informaticianul.
Traian: Deci, tânărul de nici 18 ani, iar el a luat examenul cu rezultatul final maxim; tu i-ai acordat notele, iar acum el este şeful securităţii misiunii. Ţi se pare o decizie incorectă; consideri că ai fost nedreptăţit? Ai vreo obiecţie?
Nistor: Nu, domnule director, nici gând.
Traian: Bine.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Robert Bruce, Jr.: S-a iscat o revoltă.
Robert Bruce, Sr.: Cine o conduce?
Robert Bruce, Jr.: Un sătean pe nume William Wallace.
Robert Bruce, Sr.: Vom accepta această revoltă. Tu o vei susţine din ţinuturile noastre din nord, în timp ce eu câştig favoruri din partea Angliei pentru că o condamn şi, ca atare, voi ordona să fie înfrântă din ţinuturile noastre din sud. Stai jos. Mai stai puţin.
Robert Bruce, Jr.: Acest Wallace nu are nici măcar rang de cavaler şi totuşi el luptă din convingere, îi inspiră pe oameni.
Robert Bruce, Sr.: Iar tu îţi doreşti să te fi încumetat să lupţi ca el. Şi eu la fel.
Robert Bruce, Jr.: Poate că a sosit timpul.
Robert Bruce, Sr.: A sosit timpul ca tu să supravieţuieşti. Eşti al 17-lea Robert Bruce. Cei 16 strămoşi dinaintea ta ţi-au lăsat pământuri şi titluri nobiliare tocmai pentru că nu s-au încumetat să lupte. Convoacă o întrunire cu nobilii.
Robert Bruce, Jr.: Dar ei nu fac altceva decât să vorbească.
Robert Bruce, Sr.: Ai dreptate. Sunt atât de bogaţi şi deţin atât de multe titluri şi pământuri englezeşti, pe cât deţin titluri şi pământuri scoţiene. La fel ca noi. Îl admiri pe acest om, pe William Wallace. Oameni care refuză compromisul sunt uşor de admirat. El are curaj, la fel are şi un câine. Dar chiar abilitatea unui om de a face compromisuri este ceea ce îl face să fie nobil. Să înţelegi asta: Eduard I "Picioare lungi" este cel mai crud rege care a domnit vreodată în Anglia. Şi niciunul dintre noi nu va supravieţui, şi nicio parte din Scoţia nu va mai rămâne, dacă nu vom fi şi noi la fel de cruzi. Trebuie să ne supunem nobililor noştri. Să ştii cum gândesc ei este cheia spre obţinerea tronului.

replici din filmul artistic Inimă neînfricată
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Voi vă bateţi joc de mine?! Chiar aveţi de gând să mă transformaţi în fetiţă?
Lia: Nis, nu-şi bate nimeni joc de tine; e doar o poruncă, una amuzantă.
Nistor: Cum să nu, şefa?! Te răzbuni, pricep...
Lia: Poţi spune şi aşa, dacă vrei.
Maria: Lasă mofturile, Nisa! Mişcă în rezerva ta şi aşteaptă-ne acolo! Noi îţi căutăm cele necesare.
Nistor: Păi, accept, dar doar pentru că s-au aliat şi ceilalţi cu voi, în special şefu', nu din alt motiv.
Maria: Cine te-o fi pus să-i dai porunca aia lui Nick?!
Maria: Ce-i, micuţo?! Nu-ţi place cum îi stă soţului tău în slipi?!
Lia: Nis, lasă taina, că pierdem timp şi e deja destul de târziu!
Maria: Hai, Nis, intră la baie şi probează asta, pentru început.
Nistor: Chiar credeţi că asta o să intre vreodată pe mine?! Eu n-aş zice...
Maria: E supraeleastică, deci, se întinde... Probeaz-o!
Nistor: Nu-mi vine să cred că o să fac, într-adevăr, asta... Fetelor, ajutor! Auu... V-am spus că nu intră chestia asta pe mine! Am forţat-o, dar acum nu pot s-o dau jos... Luaţi-o de pe mine, că mă strânge! Mă doare. Nu mai pot nici să respir, simt că mă sufoc.
Maria: Gata, mă! Stai liniştit, nu te mai zbate, că o rupi!
Stela: Şi aplecă-te, altfel cum ai vrea să te ajutăm?!
Nistor: Mamăă... Dacă tot vreţi să mă transformaţi în fetiţă cu rochiţă roz, iar eu am fost de acord, nu-mi mai daţi chestii din astea strâmte, să le probez, că n-am de gând, să ştiţi!
Maria: Bine, mă! Am văzut acum că nu se poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moisescu (Formează crispat un număr de telefon): Alo! Fondul Monetar Internaţional? Bună ziua, la telefon Moisescu, şef de stat în Absurdistan. Unde este republica Absurdistan? Nu, nu e chiar în Vest. E la vest de Est. Avem nevoie de un împrumut de un miliard de piaştri. Cum să nu aveţi? (Pauză.) Dar aţi dat la toată lumea... Ce-aţi spus? Nu prezentăm garanţii constituţionale? Suntem neguvernabili? Care mineri, domnule? Respectăm drepturile omului, veniţi să vedeţi... Na, că a închis! (Moisescu formează alt număr. Toţi ceilalţi îl privesc în linişte.) Alo! Banca Mondială? Să trăiţi! Moisescu la telefon. Ce mai facem? Da, mai trăim. Într-adevăr, e un miracol că mai trăim. Suntem în plin deşert. Nu mai avem nici materii prime, nici combustibil. Da, da! Fireşte că am rupt-o cu trecutul. Fireşte că vrem să ne retehnologizăm. Deocamdată, vrem să supravieţuim. Vrem urgent un miliard de piaştri. Nu, nu-i vom face praf. Vrem să cumpărăm lapte praf. E jale mare. Da, aveţi dreptate, avem şi noi vaci. Ale noastre, după Revoluţie nu se mai lasă mulse. Da, da, un miliard de piaştri, rambursabil şi cu dobândă. Cum? Nu-mi puteţi da decât un milion? Ce să facem cu un milion? Cum să ne retehnologizăm cu un milion de piaştri? Alo! Alo! Na, că a închis! (Moisescu formează un alt număr de telefon.) Alo, cu amiralul Noe, vă rog! Noroc! Moisescu la telefon. Ascultă Noe, trebuie să apară un petrolier încărcat, din Mesopotamia. Exact. Dacă nu vine la timp, va fi potop. Nu ştii unde este? Păi ce amiral eşti dumneata, Noe? Cum? Pe muntele Ararat? Aţi înnebunit? Ce să caute un tanc petrolier în vârful unui munte? Dirijaţi-l spre Tomis! Poftim? N-ai auzit de Tomis? Spre Constanţa, nătărăule! (Moisescu pune receptorul jos. E abătut. Grupul pare înţelegător.) Nu mai pot. Aşa nu se mai poate. Asta nu mai e tranziţie. Asta e batjocură. Ce-aţi face voi în situaţia mea?

replică din piesa de teatru Logica rătăcirii, scenariu de Valeriu Butulescu (1994)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ilsa: Rick, trebuie să vorbim.
Rick (beat): Aha. Am păstrat prima sticlă, ca s-o beau cu tine. (Îi dă un pahar.)
Ilsa: Nu. Nu, Rick, nu în seara asta.
Rick: Mai ales în seara asta.
Ilsa: Te rog... (Rick toarnă în pahar.)
Rick: De ce-ai venit tocmai în Casablanca? Există şi alte locuri.
Ilsa: N-aş fi venit dacă aş fi ştiut că eşti aici. Crede-mă, Rick, ăsta-i adevărul, nu am ştiut...
Rick: E ciudat cum vocea ta nu s-a schimbat. Încă o aud în urechi: "Dragul meu Richard, voi merge oriunde cu tine. Ne vom urca într-un tren şi nu ne vom mai opri..."
Ilsa: Rick, nu! Ştiu cum te simţi.
Rick (zeflemitor): Ştii cum mă simt. Câte zile am fost împreună, iubito?
Ilsa (e pe punctul de a plânge): Nu le-am numărat.
Rick: Eu, da. Am numărat fiecare zi. Cel mai bine mi-o amintesc pe ultima. Finalul furtunos. Un tip stând pe peron, în ploaie, cu o privire comică pe chip pentru că inima tocmai i-a fost scoasă din piept.
Ilsa: Pot să-ţi spun o poveste, Rick?
Rick: Are un final furtunos?
Ilsa: Nu-i cunosc finalul încă.
Rick: Bine, continuă. Spune-mi povestea. Poate va apărea şi finalul pe parcurs.
Ilsa: Este vorba despre o fată care tocmai a ajuns în Paris din oraşul ei natal, Oslo. Ea a întâlnit, în casa unor prieteni, un bărbat despre care i se povestise mereu. Un bărbat curajos şi deosebit. El i-a arătat fetei o lume frumoasă, plină de ştiinţă, de diferite gândiri şi idealuri. Tot ce ştia şi devenise i se datora lui. Ea nutrea pentru el sentimente de admiraţie şi veneraţie... sentimente pe care le credea a fi iubire.
Rick (cu amărăciune): Da, frumos. Am auzit odată o poveste. De fapt, am auzit multe poveşti la vremea mea. Se împleteau cu sunetul unui pian ce cânta jos, în salon. Începeau mereu cu: "Domnule, când eram copil, am întâlnit un bărbat." (Râde.) Ei bine, cred că niciuna din poveştile noastre nu este foarte amuzantă. Spune-mi, pentru cine m-ai părăsit? Pentru Laszlo, sau sau au existat alţii în afară de el? Sau nu eşti genul care spune? (Ilsa se retrage încet, plângând. Rick îşi lasă chipul în mâini, trist, ştiind că a spus cele mai nepotrivite lucruri.)

replici din filmul artistic Casablanca
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey: Acum o lună cam, am avut o zi în care simţeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume fără Dumnezeu. Am puşca asta, care, mă crezi sau nu, am încărcat-o şi am dus-o la tâmplă. Şi-mi amintesc că mă gândeam că gata, o să mă sinucid. Dar dup-aia mi-am zis... şi dacă mă înşel? Dacă Dumnezeu există? În cele din urmă, nimeni nu ştie asta. Apoi m-am gândit că nu, nu e suficient, vreau certitudini. Şi-mi aduc aminte foarte clar că ceasul ticăia, iar eu stăteam acolo nemişcat, cu arma la tâmplă, întrebându-mă dacă să trag sau nu. (Arma se descarcă.) Dintr-odată, arma s-a descărcat. Fusesem atât de încordat încât degetul meu a apăsat pe trăgaci fără voia mea. Dar transpirasem suficient de mult ca arma să alunece de pe tâmpla mea şi să nu mă nimerească. Brusc s-au adunat vecinii la uşă şi... mă rog, scena a fost de iad. M-am dus la uşă, nu ştiam ce să spun, eram jenat şi confuz şi în mintea mea totul se derula cu o sută de kilometri pe oră. Şi mi-am dat seama că trebuie să ies din casă, să simt aerul curat şi să-mi limpezesc gândurile. Îmi aduc aminte că m-am plimbat pe străzi atât de mult că nu mai ştiam ce e cu mine, totul părea atât de violent şi ireal. Am hoinărit o vreme, trebuie să fi fost ore. Mă dureau picioarele, îmi simţeam capul greu, trebuia să mă aşez jos, aşa că m-am dus la un cinematograf. Nu ştiam ce film rulează, doar aveam nevoie de un moment de linişte ca să-mi adun gândurile, să găsesc o logică pentru a reseta lumea pe o perspectivă raţională. M-am dus sus, la balcon, şi m-am aşezat pe scaun. Mai văzusem filmul de atâtea ori când eram copil, dar întotdeauna mi-a plăcut. Şi cum mă uitam la actori, prins în acţiune, mă întrebam cum să te gândeşti să te sinucizi? E atât de stupid. Uite-i pe oamenii aştia din film, sunt atât de amuzanţi... ce importanţă mai are că adevărul e întotdeauna dureros? Şi ce dacă Dumnezeu nu există şi trăim o singură dată şi asta e tot? Şi totuşi, de ce să nu vrei să trăieşti? Doar nu e toată viaţa asta un obstacol. Şi mă gândesc că ar trebui să încetez să îmi mai distrug viaţa căutând răspunsuri pe care nu le voi găsi niciodată şi să mă bucur de atâta cât e. Şi poate, cine ştie, mai e ceva şi după. Şansele sunt mici, dar... e tot ce ştim.

replică din filmul artistic Hannah şi surorile ei, scenariu de Woody Allen (7 februarie 1986)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!