intuneric nichita

Celei din urmă

Ochii negri,
Părul negru,
Şi-mbrăcată-n negru toată,
A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate...
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
Cine-a fost fantoma-n doliu la al cărei tragic piept
Palpitau trei asfodele ca trei guri însângerate?...
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?...

A trecut...
Era-mbrăcată ca miresele lui Crist
Când coboară-ngândurată albul treptelor tocite.
Ochii ei sorbeau apusul cu nesaţul unui trist
Demon, smuls din întuneric
Şi-aruncat în plină ziuă -
Ochii ei, reflexul unor aiurări netălmăcite,
Se dublau ca-ntr-o supremă sărutare de adio.

A trecut...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din De vorbă cu mine însumi (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre suferinţă

Ce poţi crede despre mine, nu contează,
Nu vezi când e întuneric şi nici eu nu privesc,
Dar la răsăritul soarelui când intunericul încetează
Şi toate stelele dispar, nu lumina este cea pe care-o doresc.

Să fie un strop de linişte esenţa universului, nu ştiu.
Nu ştiu nici motivul pentru care continuu să exist, mă sting.
Ştiu însă care este idealul pentru care merită să mori, să nu fii viu.
Îl ştiu, dar nu pot să-l pronunţ, nu pot să-l simt, nu pot să-l ating.

Ce poţi crede despre mine, nu contează,
Săgeata suferinţei este de mult plecată spre inima mea.
Rana pe care urmează să mi-o facă deja sângerează
Înainte de a cunoaşte începutul, am cunoscut durerea.

Încerc să evit să sufăr, nu pot continua,
Dar ce-mi rămâne astăzi mâine moare
Şi dacă mai pot să pierd atunci voi rezista.
Nu vreau să recunosc, dar ce trăieşte doare.

poezie de Dorian Dogeanu
Adăugat de Dorian Dogeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabil negru

S-a răspândit soarele-n geamuri din ferestre
pătate-n bej-gălbui, infipte-n întuneric
ce învăluie culoarul întins printre căpestre
simţite-n tropot orb, de-auz, în teamăt sferic.

E-un cor de broaşte-n rut pe heleşteu-n luciu
ca un metal cu lustru, din când în când oglindă,
ce sparge-n clipocit şi muşte-n pont de astuciu
zburlesc în zborul scurt... O undă, lin colindă.

În sus e-un negru pal c-un nasture de lună
şi găuri mici, cum perle, de-o ojă sidefată
zdrenţuiesc purul lai, ce poţi să-l ţii în mână
şi să-l zdrobeşti în pumn, să-şi scurgă seva toată.

Şi gândul trece vis, în spatele luminii,
în carourile încinse de-un neştiut mister
ce se consumă-n tern, trupul în prag ruinii,
ce-o ţine încătuşată; o noapte... în efemer...

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt gol

după ce mă vei găsi în mulţimea înghesuită, într-un colţ
al veşnicei ignoranţe din dicţionarul unei limbi
frumoase
dar scrisă pe gardurile vieţii cu nepăsare
atunci să mă înţelegi de ce râd în hohote cu priviri de nebun
de aceea îţi spun că
nu sunt golul celor care scriu litere pentru cei ce nu înţeleg
şi încearcă să rescrie un sfert de veac cu aceaşi oameni
ci sunt un aruncat la margine de vânt turbat
de către cei căţăraţi pe gropile săpate-n mormintele
celor care aşteptă a mai fi speranţă, încă oameni vii
şi nu uita
nimeni nu rămâne fără mormânt

după ce vei afla că întorsul poate fi sacul gol de viaţă
a oricui
şi că cei care aleargă punând gol peste gol
atunci poate vei începe a înţelege
că trecutul este plin de rămăşiţele unor vieţi pline de întuneric
aşa că

[...] Citeşte tot

poezie de Viorel Muha (februarie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fetiţă cânta în corul bisericii

O fetiţă cânta în corul bisericii
Despre toţi oamenii trudiţi dintr-o ţară străină, păgână,
Despre toate navele risipite pe-oceanele lumii,
Despre toţi cei care-au uitat de bucuriile aflate la-îndemână.

Vocea ei se înălţa tot mai sus, tot mai sus, spre turn,
O rază i-a căzut pe umărul de-o albeaţă divină.
Din întuneric toţi credincioşii priveau şi-ascultau
Rochia aceea albă cântând în lumină.

Şi toţi chiar credeau că,-n sfârşit, sosea bucuria,
Că toate navele-au ajuns tefere-n port,
Că-n nişte ţări îndepărtate şi străine toţi oamenii trudiţi
Au găsit un mângâitor, o viaţă oferind puţin confort.

Glasul era atât de dulce, raza soarelui atât de subţire...
Iar chiar acolo, acolo lângă Sfânta Poartă
Care cunoaşte toate misterele, un copil plângea
Pentru cei plecaţi, care nu se vor mai întoarce niciodată.

poezie clasică de Aleksandr Blok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Torquato tasso

Veni din întuneric spre mine el, poetul,
Poetul de spaimă ratat.
Era foarte frumos. Ca la razele röntgen
I se vedea în trup poezia.
Poezia nescrisă de frică.
“Sunt nebun” - a rostit. De altfel ştiam
Lucrul acesta din prefeţele cărţilor,
Dar el îşi purta nebunia ca pe-o parolă
De intrare în noi, ca şi cum ar fi spus:
“Mă răscumpăr astfel
De lipsa-adevărului din poemele mele.
E preţul imens. Vin spre tine. Primeşte-mă!”
Dar eu am răspuns: Pleacă de-aici!

“Scriam la lumina de autodafeuri - îmi spuse -
Simţindu-mi pe trup
Cămaşa păroasă care se-aprinde uşor.
Odaia mea avea ochi de călugări ferestre
Şi-n loc de uşi, lipite una de alta, urechile lor
Şi şoarecii ieşind din borte erau călugări,

[...] Citeşte tot

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respirări V

Etica, morala, adică starea de conştiinţă a păcatului, a erorii, provin din depărtarea cosmică, la om, dintre gură şi hrană. Această departare cosmică la om dintre gură şi hrană izoleaza omul de cosmos, îl însingurează şi-l individualizează, îi creeaza bunul simţ şi acceptarea de către el a lui însuşi, ca atare.(...)

Piatra nu este nici morala, nici imorală. Piatra nu poate să aibă păcate. Ea nu poate fi nici cinstită, nici necinstită. Gura pietrei este hrana pietrei. În cazul pietrei nu există nici o demarcaţie între gura şi hrană. Ea manâncă fiindu-şi sieşi de mâncare.

În cazul copacului, gura copacului (rădăcina) este lipită de hrana lui (pământul). Nici in cazul copacului nu putem vorbi despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
În cazul ierbivorelor, gura este despărţită de hrana numai prin anotimp, iar în cazul carnivorelor, leul spre exemplu, distanţa dintre gura şi hrană este scurtată prin alergare, fuga, vanatoare. Impresia este de măreţie, de forţa, de cruzime, dar nu de imoralitate, de păcat.

Distanţa între gură şi hrana la om este cosmică. Omul are multiple guri concrete şi abstracte. Ochii lui, urechile lui, nările lui, creierul lui chiar sunt guri înfometate de felurite feluri de hrană, concretă sau abstractă. Distanţa enorma la om între gură şi hrană constituie febleţea sa, delicateţea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.
Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă într-un mi

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să merg la o plimbare

Şi te privesc cum te îndepărtezi,
Intri într-un tunel din ce în ce mai întunecat,
Al cărui capăt nu-l văd
Şi-ţi văd chipul umbrit,
Cum milioane de alte figuri,
Îmi intră în raza vizuală
Şi tu te adânceşti într-o tăcere,
Tot mai puternic răspândindu-se,
De jur împrejurul acestui întuneric.
Dar oare tunelul care te absoarbe,
Nu se întunecă asemenea conştiinţei tale?
E linişte... Câteodată aş zice că e chiar prea multă,
Dar îmi amintesc că nu se mai aflase,
De tare multă vreme pe aici
şi o consider atunci Binecuvântată.
Însă nu pot opri întrebările să-mi alerge
Din cap până în picioare,
După care se îndreaptă spre tine,
Şi toate au un singur ţel,
Şi apoi mă întorc spre linişte

[...] Citeşte tot

poezie de Doina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voci

Tot sufletu-i un clopot mişcat în vânt pe toarte.
L-auzi printre utrenii sunând în ceasul vieţii,
I-asculţi bătaia moale, a unuia, departe
Şi depărtat în brumă şi noaptea cu drumeţii.

Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute
Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,
Şi suferinţa veche pe cea de-acuma se-ascute
Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet.

Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată:
Duminici în câmpie, zorele pe zăbrele,
Cămeşile sumese şi umbra lor curată,
Şi-un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele.

Sunaţi în amintire, voi suflete, pe rând,
Câte-aţi trecut prin mine şi câte-aţi mai rămas,
Câte v-aţi stins de-a pururi şi cărora un gând
Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efecte secundare

trupul meu e un adăpost pentru săraci
unde se mănâncă şi se bea puţin
uneori e mult întuneric şi se întâmplă
în dimineţile în care intuiesc
existenţa unor sentimente intermediare

deşi nici nu ştiu cât de mult contează

ambuteiajul produce zgomote
un fel de trepidaţii care decantează
sentimentele insalubre
doar atât
cât să pot respira

în toate acele ore
simt o arsură
pare nefiresc

de la o vreme
aerisesc de trei ori pe zi

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!