nemurire

Sfârşitul

Eu sunt cel care sunt, bătrânul Părinte Ochi-de-peşte care a
zămislit oceanul, viermele din propria-mi ureche, şar-
pele încolăcindu-se în jurul copacului,
stau în mintea stejarului şi mă ascund înăuntrul tranda-
firului, nu cunosc nicio veghe în afară de cea la
propria-mi moarte,
veniţi la mine, trupuri, veniţi la mine, profeţii, veniţi, pre-
ziceri cu toate, veniţi, spirite şi viziuni,
le voi primi pe toate, voi muri de cancer, închis în sicriu pe
vecie, închid ochii, dispar,
prăbuşit în zăpada iernii, mă rostogolesc într-o roată uriaşă
prin ploaie, scuturat de friguri mă uit la cei care şi-o trag,
scrâşnet de roţi, gemetele de bas ale furiilor, amintirile
şterse din creier, oamenii imitând câinii,
mă desfăt într-un pântece de femeie, tânăr cu pieptul şi
coapsele pregătite pentru sex, scula arcuită înăuntru
răspândindu-şi sămânţa pe buzele lui Yin, bestiile dansează
în Siam, cântă arii de operă în Moscova,
băieţii mei zăbovesc în amurg pe verande, îmi fac intrarea
în New York, îmi cânt muzica de jazz la un Clavecin

[...] Citeşte tot

poezie de Allen Ginsberg din Howl şi alte poeme, Antologie (1947)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna ca o revansa

Sunt toti copacii incarcati de frunza,
munitia de toamna e intreaga,
si-n prabusirea prea adanc ascunsa
o mana trista s-a decis sa traga.

Un singur gest mai trebuie in clipa
abia legata de un fir subtire,
si pasarile lumii cu aripa
mai tin acest frunzar in naruire.

E-o toamna ca o ultima instanta
si ca un anotimp dupa-o betie,
si mana trista s-a atins de clanta
dar s-a retras: tragaci putea sa fie.

Si ce e cel mai trist din toate-acestea
e ca apel nu poate sa existe,
c-asa de natural s-a stins povestea,
incat pamantu-i plin de frunze triste.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Sunt un om liber (5 august 1988)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din intuneric

Cohortele pustiului, trecut-au peste noi,
Infigurarea sfanta e bunul Deceneu,
Si duce spre slavire a noastre oase moi,
Unite de stinghie, creaind un ateneu.

Dar cine sa rasufle din intuneric oare?
Poti tu suflet pribeag sa duci cainta-n suflet?
Sa vezi, privind in jur iubirea cum iti moare,
Poti spune cu candoare ca asta nu-i pamflet?

Dand frau gandirii pribegite-n nestiinta
Ce lasa-n in viata, o simpla amintire,
Crezand-o ca dezleaga din om o nefiinta
Va-npresara uimire creand desavarsire.

Si tot ce-aduce viata, din intuneric, piara,
Ducandu-si preaslavirea si simpla-i nemurire,
Dand nastere, unor figuri de ceara,
Ce-n sufletul curat nu-nseamna Mantuire.

[...] Citeşte tot

poezie de Dănuţ Bărbuşelu
Adăugat de Dănuţ Bărbuşelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste câte mii de ani

Peste câte mii de ani natura
Va scoate iarăşi din neant
Alcătuirea de celule
În care sufletu-mi visează
Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc şi nu mă vei cunoaşte.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naşte,
Şi limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci şi doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiţii vremii,
Şi îngropat în el pe veşnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuşi către tine

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Alexandru Philippide din Visuri în vuietul vremii (1939)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan este vatra mamă şi-al duşmanilor ecou...

În cumplitele mizerii care sunt aşa greoaie,
Bate astăzi orologiul cu ardoare, mai cu jale.
Se înalţă-n nemurire un luceafăr trist şi rece,
Stele ciunte, învechite, trebui împinse ca să plece.

Să ne lase nouă vrerea unde-s zilele voioase,
Să ne dregem iarăşi vatra în măririle făloase.
Au trecut în nepăsare peste sângele murind,
Mai mizeră este lumea, numai intrigi auzind!...

Ce averi ne luară dânşii, ducă-se-n pustiuri negre!
Vrem să vieţuim cu limba, cu eroii, după lege.
Nici ferestrele înguste nu ne sunt de trebuinţă,
Nici o ţară osândită doar la jaf şi suferinţă!

Unde falşii intonează imnuri mult prea zgomotoase,
Să confişte nouă mintea printre vorbele mieroase.
Nu va străluci în dânşii nici scânteia pentru ţară,
Doar păcatul de-a ne vinde ca pe-o umbră mult amară.

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de Patriotism (Constelaţii Diamantine - ian 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

lasă-mi Doamne, zările şi marea
să îmbrăţişez chemarea
a unei femei ce a păşit spre nemurire
nu am înţeles atunci durerea ce mă apasă
e har, este blestem
să văd cum mori în taina primei primăveri
lasă-mă femeie
să ţin în braţele vânjoase surâsul tău
rătăcit între buze arse de gânduri
lasă-mă să descopăr curcubeul privirii
să frâng în palme neştiutul
deschide-te femeie în noapte
mătasea verde învăluindu-ţi sânii
trupul gol să se răsfrângă în ape sub raza de lună
ştii, privirea ta a început să se confunde azi cu zarea...
seara îţi mângâia paşii
la cina poeţilor în altarul cuvântului
treceai dintr-un timp în altă eră
lăsând în urmă flori de iasomnie
treceai albă şi pură

[...] Citeşte tot

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perle de timp

Acolo, unde plânsul zgomotos al izvoarelor
deşteaptă geana dimineţii,
căzând în cascade reci prin văi şerpuitoare şi tămăduitoare pentru suflet,
ne-am răcorit râvna inimii
şi durerea picioarelor zglobii neînţărcate de drumeţii,
aşa cum ploile reci răcoresc duritatea fierbinte a pietrelor încinse de soare.
Acolo, unde aburul ceţii se ridică spre cer
lăsând în urma lui fantomele brazilor bătrâni
şi aromele verzi ale naturii,
surâsul soarelui scalda perlele de rouă
agăţate pe suliţa fiecărui fir de iarbă
construind un câmp de vis
pentru ochii noştri sensibili la frumos.
Rătăciţi printre flori de câmp,
adorate de cerul sufletului,
timpul îşi lăsa clipele în zbor mărinimos
să trecă pe lângă noi ca vântul gândului.
Sărutată îndelung de tine iubire
şi de tot raiul înconjurător,
având martori ochii lacomi ai drumeţilor,

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (23 iunie 2006)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ (vezi şi Terra)

Ce-i Pământul...

O minge într-un univers în elan, cu cusături de ţări
tocite de prea mult timp petrecut deja şi cu sfârşit în mări
sau oceane profunde lăsate de degetele transpirate
ale giganţilor atleţi ai jocului de polo cu miza;... a universului eternitate.

Un bulgăre de zăpadă din multimilenara nea,
cea a norilor ce se scurg în şuvoaie la văz de cuptor ce e stea,
cu termen cert necunoscut de existenţă până la topire
bănuită de evidenţă, dar necrezută din falsă iluzie de nemurire.

O staţie de relansare spre ce nu ştim şi numim infinit,
limitaţi de taboo-uri neuronale, de percepte duse la nesfârşit
riscând o meritată pieire prin perpetuarea ruşinii
nereuşitei din lene, sau a irosirii încercării de depăşire a vitezei luminii.

Un incident mineral din explozia de miliarde de terra electroni volţi
ce a scos din nimic existenţa "bozon" ce aparţine creatorului de biserici cu bolţi
pe care-l repetăm, ca microbii, biologic în izbucniri detonante de iubire
repetând repetenţi cu pretenţii de a cunoaşte cum se naşte o fire.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde ni sunt visătorii?

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă din Sămănătorul (10 mai 1901)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre infinit

Privea în pacea nopţei făptura-i transportată,
O perlă uriaşe în ceruri aruncată
Monarch la azurare etern triumfător,
Pe Sirius fantastic ducând în vecinicie
Spre o necunoscută albastră'mpărăţie
Gigantica-i vâltoare de fer şi de fosfor.

Din recea-i înălţime lumina lui trufaşe
Neantul îl despică prin falduri uriaşe
Şi răspândeşte o brumă de magic diamant
În casa unde, palid, perdut în contemplare
Cu sufletul în sânul sistemelor stelare,
Visa la nemurire al cerului amant.

Atunci pradă unei sublime-alucinaţii
Uitând de timp, de moarte, de lume şi de spaţii,
El vede din cereasca şi falnica cupolă
Plutind într'o senină şi vast-aureolă
Un înger cum coboară cu aripi diafane
Tăiate din beteală etericei Diane,

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Anestin din revista “Orion” (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!