john wooden

Nimic din viaţa mea trecută

Nimic din viaţa mea trecută nu-mi mai aparţine,
Orele-au trecut în zbor precum visele efemere
La care-am renunţat sau ele-au renunţat la mine,
Dar imaginile lor sunt păstrate foarte bine
În ale memoriei cotloane şi unghere.

Orice va fi să vină, deocamdată nu există,
Cum ar putea atunci să-mi aparţină?
Prezentul e tot ce am, cu mine coexistă,
Iar atât timp cât stai lipit de-a lui tulpină
Phyllis, e-n întregime-a ta, vioaie şi-optimistă.

Aşa că nu mai tot pomeni de inconstanţă,
Inimi false, jurăminte încălcate, vise scrum!
Printr-o minune s-a transformat în viaţă,
Viaţa ta, acest minut lung pe care-l trăieşti acum,
E vorba de-un dar, darul cu care cerul te răsfaţă.

[...] Citeşte tot

poezie de John Wilmot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt

Eu sunt: totuşi, nimănui nu-i pasă şi nu ştie ce sunt,
Prietenii m-au părăsit în nişte imagini uitate;
Consumat de propriile-angoase, n-am unde să mă-ascund,
Ele vin şi dispar fără-avertisment, pe neaşteptate,
Stoluri, ca umbrele care tot scad, în dragoste şi-n moarte;
Şi, totuşi, eu sunt! şi trăiesc toastând cu umbre, de-aproape şi departe:

În vidul dispreţului şi-n larma zilei, în mările cele vii
Fremătând de-ale valurilor neadormite vise,
Unde nu există conştiinţa vieţii, nici bucurii,
Ci doar vastitatea eşuarii mele-n faţa porţilor deschise –
Unde cei pe care i-am iubit ca pe ochii-mi, ferestrele luminii,
Îmi sunt străini – O, nu, nu! Mai străini decât străinii.

Mi-e dor de spaţii unde omul nu a ajuns nicicând;
De-un loc unde femeia niciodată nu a râs, nici n-a jelit,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de John Clare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi datoraţi nimic

Mă odihnesc – alături de cei mai buni!
Sper că înţelegeţi şi-mi iertaţi mândria.
Am căzut luptând pentr-o cauză dreaptă.
Alături de cei mai buni – făcându-mi datoria!

Am dat totul – făr-a avea reţineri.
Şi-acum – dorm în pace pe-acest grui,
Împăcat şi fără remuşcări.
Şi nu cer scuze nimănui!

Vouă – v-am dăruit toate zilele-mi de mâine!
Mi-am dat viaţa pentru libertate – senin, râzând.
Timpul va vindeca şi micşora toate durerile.
Faceţi-mi locşor într-un gând – din când în când.

Asta-i tot ce cer. Nu-mi datoraţi nimic.
Să fac un târg cu voi n-a fost nevoie!
Deşi libertatea nu-i ieftină deloc.
Preţul – l-am plătit de bunăvoie!

[...] Citeşte tot

poezie de Richard John Scarr, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Au rămas frunze de-alt an în fagi, tăcerea-i uniformă:
Crengile sunt toate negre, iar gerul e uscat.
În adâncimi mari din adâncimea cea enormă
Clopotele de Paşti lărgesc un cer purificat.
O, sunet al bronzului sfinţit care urechea-încântă,
Este-al tău acest cântec pe care îngerii îl cântă!?
Îmi umpli inima de bucurie şi durere –
Crede! Crede! Dar necredinţa parte-şi cere...
Şi,-n pofida faptului că-mi spui că voi muri, biet şoarece,
Nu-mi spui când se va-întâmpla, nici cum şi nici de ce.

Surde la cântecul de privighetoare sau canar,
Nepăsătoare trenuri trec prin viaţă:
Ce nenorociri ne va aduce-acest nou an din calendar
Nouă, celor pe care primăvara astăzi îi răsfaţă?
Aşa cum mănunchiul de spini negri din zăpadă se iveşte
Cancerul în mulţi din noi de-asemeni, ascuns, creşte;
Uşa pofticioasă-a crematoriului plin de fum,
Cu zgomot, se închide pentru unii chiar acum,
Iar clopotele bisericilor parcă bat sporind această

[...] Citeşte tot

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbare totală

"Albatroşii şi pescaruşii nu-s, aşa cum cred unii,
Păsări, da' deloc, deloc'', a zis Billy danezul.
"Cum nici alte păsări ale mării nu-s, nici pasărea furtunii,
Ele-s doar duhuri ale marinarilor morţi – ăsta mi-i crezul.

Păsările, pescarii de coloşa, nu-s decât sufleţelele pierdute
Ale ălor înecaţi – dajdie plătită de marinari fiecărui ghinion –
Iar bătrânul, semeţul albatros cu-aripile larg desfăcute
Ar putea fi marele-amiral Noe sau amiralul Nelson.

Fericită viaţă duc. Plutesc şi se scufundă, pescuiesc,
N-au carturi de făcut, valsează, bat din aripi doar.
Când trece-o navă, zboară deasupra ei şi se zgâiesc,
Curioase să vadă cum se mai descurcă astăzi bietul marinar.

Când vântul îmi face oasele de sticlă pe teugă, jur, frăţioare,
(Deşi poate nu-i deloc creştineşte) că-mi doresc cu-ardoare
Să fiu eu acel măreţ albatros care plonjează-n mare,
Dominând din slavă păsăretul marin cu-aripile-i largi, uşoare."

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj marin, iarna

Marea se-întoarce împotriva ei însăşi,
Grăbită să spargă valul şi să-l întorcă-n sine,
Să bombardeze selful de granit şi să-şi
Trimită tunetele-n peşterile submarine.

Înainte ca următorul val să explodeze,
Surugiul vântului struneşte-un pic înaripatul cal
Şi-i domoleşte goana, talazurile-încep să se grupeze –
Un munte de-apă rulând domol spre mal.

Sfidând briza, baioneta stâncilor despică marea,
Împotriva fluxului aleargă coama lor –
Un câmp albastru cu berbeci albi, cât ţine zarea,
Alergând neobosiţi sub soarele strălucitor.

Departe,-n josul plajei, valurile se retrag,
Parcă pentru a nu se mai întoarce niciodată iar
Şi numai plânsul unui pescaruş departe,-n larg,
Mai sparge mugetul oceanului, arar.

[...] Citeşte tot

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de vagabond

Un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie,
Sunt sătul de pietre, de beton şi de tramvaie care hârâie;
Mi-e dor de depărtări, de ce se află dincolo de orizontul mării,
De ţărmuri bătute de furtuni sălbatice, ajunse la capătul răbdării.

O, eu o să dispar de-aici, voi părăsi larma-acestor străzi gregare,
Evadând acolo unde, la catarg, pe vergă se-întinde vela-n soare;
Acolo unde, ancorate, dansează iolele pe val cu prova-n vânt,
O, voi pleca, voi pleca curând, am cu mareea care pleacă legământ.

La început voi auzi cum sună briza mării, cum cântă albatroşii,
Sunetul făcut de brizanţii care de navă se izbesc, voioşii –
Cântecele venind dinspre cabestan şi curgând peste covertă, ape....
Apoi, sufletul meu va şti că sunt unde-am dorit sau foarte-aproape.

Sunt bolnav de-atâtea pietre şi beton, sufletu-mi bolnav, vă zic,
Râvneşte la mările vântoase, verzi, la ţinuturile lui Moby Dick.
Şi voi fugi, voi fugi de zgomotul făcut de roţi, de-a zidurilor râie,
Pentru că un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie.

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost cascadorul vieţii mele

îmi aduc aminte cum săream din tren
ca în filmele western cu john wayne
dar şi ce cafteală mi-a tras babacu
când am ajuns acasă târziu şi cu hainele rupte
plin de zgârieturi şi vânătăi
dar viu
numai bun de altoit

apoi nici nu aş avea loc să vă povestesc
câte alte cascade am mai făcut
îmi turnam spirt pe mâini şi dădeam foc
mare noroc că nu aveam telefoane mobile atunci
ca să filmeze cineva
cum săream de nebuni dintr-un balcon în altul
sau cum spărgeam uşa de la apartament
ca în sfântul sau mannix
apoi săream din leagănele
în care mă dădeam peste cap şi de 100 de ori
doar ca să impresionez o blondă pistruiată
cu părul în codiţe

[...] Citeşte tot

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spitalul de cartier

La capătul grădinii,-între zidurile unui oraş prăfuit, provincial,
O alee de cărămidă duce, prin iarba veştedă înspre-un dud umbros –
Stau sub crengile înnegrite, desfăşurate radial,
Adăpostind globulare fructe maronii de-un soare torid şi sticlos.
Spaliere de meri şi pruni se-încălzeau sub cerul de cristal,
În aer zburau gâze, iar copiii alergau pe pavajul albicios.

La umbra dudului, dincolo de această-încordată strălucire,
Musca domestica ( musca de casă), neatentă-o secundă, s-a rotit
Şi-a nimerit în reţeaua lipicioasă, elastică şi subţire-a
Păianjenului care-aştepta acolo tăcut, răbdător şi liniştit.
S-au ivit de-îndată colţi veninoşi şi picioare păroase trăgând de fire...
Nimeni din grădină n-a remarcat acea dramă,-acel final nefericit.

Spuneţi-mi, în ce spital de cartier cu pereţi de-un galben bragă
Şi cu linoleum pe jos urechile curând or să audă,
Implacabili, paşii infirmierelor lângă carcasa mea bolnavă?
Spuneţi-mi, voi geme oare-n ora morţii sub cuvertura udă
Sau voi horcăi lipsit de aer, ursuz şi fără vlagă,-n
Vreme ce copiii-alergă pe străzi, iar gâzele prin iarba crudă?

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Nu-s supărată pe ei: Doamne, nu le port pică
Celor doi fii ai mei pe care i-am văzut plecând
Pentru a-şi dovedi puterea şi-a muri, ei şi încă vreo câţiva,
Într-un protest însângerat în numele unui lucru glorios;
Trebuie, între cei de acelaşi neam, să se vorbească despre ei,
Generaţii după generaţii trebuie să-i pomenească
Şi să-i binecuvânteze;

Eu le voi rosti în nopţile lungi
Numele-n adâncul inimii mele;
Diminutivele cu care-i chemam, familiare odinioară
În jurul vetrei noastre – acum rece.
Suferim de fiecare dată când revin pentru a ne părăsi iarăşi.
Deşi nu-s supărată pe ei, sunt obosită, obosită
De-un dor fără de leac, neostoit – şi, totuşi, am o bucurie:
Copiii mei au avut credinţă, copiii mei au luptat.

[...] Citeşte tot

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!