epigrame vorbit

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rena: Ai dreptate. Hai să continuăm scanarea. Vom alege locul de aterizare potrivit.
Als: Incredibil! Noi şi dinozaurii din Cretacicul Superior, pe la sfârşitul erei Mezozoice... Sună ciudat. Sper totuşi să nu cadă şi meteoritul ăla în curând; n-am mai avea cum să ne apărăm şi de el. Ăla ne-ar mai lipsi!
Rena: Ţi-am mai zis de atâtea ori că nu e sigur că asta s-ar fi întâmplat.
Als: Ştiu ce mi-ai zis; nu sunt uituc. Nici tâmpit. Dar de atâtea ori s-a vorbit pe Terra despre acest gen de sfârşit al dinozaurilor, încât ăsta mi-a rămas întipărit în minte. Nu-mi pot închipui ce altceva ar fi putut păţi giganţii ăia...
Rena: Ce altceva? De pildă, am fi ajuns noi în timpul lor...
Als: Şi noi am fi produs exterminarea lor?!
Rena: Glumeam, Als, ce naiba?
Als: Desigur, ştiam, ce crezi? Dar n-ar fi imposibil. Eu sunt un exterminator de temut. Deci, dinozaurilor, feriţi-vă! Vine Als, meteoritul vostru!

replici din romanul "Speranţa"... dinozaurilor! de Cornelia Georgescu (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă... Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii, prin meleaurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck îl luase cu el pe frumosul animal, care rămase însă foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

După furtună

Există-atâtea insule!
Multe precum stelele de pe crengile copacului ceresc la miezul nopţii,
de unde meteoriţii sunt scuturaţi şi cad
asemenea fructelor în jurul goeletei numită Zborul Sorţii.
Dar toate lucrurile trebuie să cadă – aşa a fost întotdeauna –
de o parte Venus, de cealaltă Marte;
cad – şi sunt unice – aşa cum Pământul este unic,
o insulă-n marele-arhipelag al aştrilor.

Primul meu prieten a fost marea. Acum, este ultimul. Şi cel mai drag.
Acum mă opresc din vorbit.
Muncesc, apoi citesc, relaxându-mă sub felinarul prins de catarg.
Încerc să uit ce-a fost fericirea,
iar când acest subterfugiu devine inutil, urmăresc stelele.
Uneori sunt doar eu şi spuma mării tăiată de foarfecele vântului
înălbind puntea, şi luna deschizând
uşa unui nor, şi lumina stelelor deasupra mea.

Mai este şi un drum în siajul lunii care mă duce acasă.
Din adâncul mării îmi cântă o creolă cu ochi de peruzea.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al tău zâmbet, iubire

Mă-ntreb cum poate o privire
A sfredeli aşa intens,
Mii de particule safire
Torsionând rigidu-mi sens.

Aseară, am venit spre tine
Şi n-am văzut, decât tardiv,
Dragostea ta-n zâmbete pline
Încurajând spre un motiv.

Un simţământ torid venise
Să zăpăcească progresiv,
O inimă ce împietrise...
Topindu-se în ea pasiv.

Şi mi-a schimbat întreaga seară,
Doar o privire şi-un cuvânt...!
Deşi, banal privit de-afară,
Aşa puţin, multe au frânt.

[...] Citeşte tot

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere, mamă, la revedere, tată!

Mă iartă, mamă, şi mă iartă, tată!
că-n ziua asta caldă de blajin,
nu vin cum vine toată lumea cumpătată,
să dau pomană pentru voi, ca un creştin.

Mă iartă, mamă, şi mă iartă, tată!
că azi cu voi e doar singurătatea...
şi mă căznesc aşa cum niciodată,
şi soarta mi-o blestem, şi laşitatea...

Mă iartă, mamă, şi mă iartă, tată!
dar ştiţi si voi că sunt plecat la muncă,
şi peste tot e-o criză blestemată
şi dacă vin, stăpânii mă aruncă.

Mă iartă, mamă, şi mă iartă, tată!
voiam să vă aduc o nepoţică,
adică pentru voi, e strănepoată...
adică sunt bunel... la o adică.

[...] Citeşte tot

poezie de Iurie Osoianu (9 mai 2013)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Friedman: Trebuie s-o uiţi pe Grace, amice.
Luke: Dar simt nişte chestii. Ştiu că e o reacţie biologică...
Friedman: Nu e vorba de biologie aici. E vorba de psihologie. Mereu te arunci în poarta care e încuiată. Şi de ce? Pentru că ţi-e frică să o deschizi şi să te bucuri de frumuseţile grădinii care e dincolo de ea...
Luke: Hei, nu mi-e frică să deschid poarta.
Friedman: Atunci de ce treci mereu de poarta care e larg deschisă? Şi nu-mi spune că nu ştii despre cine vorbesc.
Luke: Despre Glynis?
Friedman: E topită după tine, omule. Când am dus-o la dans, numai despre tine a vorbit. Foarte enervant, dar... a fost din cauză că m-am parfumat.
Luke: Nu pot să-mi transfer sentimentele de la o persoană la alta pur şi simplu.
Friedman: Ba normal că poţi. E parte din ADN-ul tău. Ai văzut cum te-a privit Glynis la ora de chimie? E genul de privire pe care de obicei trebuie s-o iei de pe net.
Luke: Bine... Îţi apreciez preocuparea, dar pot avea singur grijă de viaţa mea amoroasă.
Friedman: Mda... singur, sub duş.

replici din filmul serial Joan din Arcadia
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umanizare

Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire;
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit,
De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire
În stinsele-i cristale ce-ascunzi nu mi-a vorbit;
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Şi sub un pâlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg
Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet al meu ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natură moartă

( Sufrageria nu ştiu să fi vorbit vreodată
În stihuri ori în proză - şi cred că-n orice gest
Să le surprindă graiul, ar fi rămas mirată
Însăşi urechea Domnului Jean de la Fontaine.)

Tacîmurilor, linguri, furculiţe şi cuţite,
Le-am auzit revolta pe şoptite
În spălatorul din bucătărie.
- " Noi nu slujim decît cu farfurie
Şi stăm numai atît la masă
Cît se dumică felul de mîncare grasă,
Şi repetăm o singură figură:
Din gură-n blid şi de la blid la gură.

În farfuria-ntinsă ori adîncă
Ajuţi boierii-n timpul cît mănîncă.
Tot rostul nostru e să stăm aproape
De mînă celor ce-au să se îndoape.

Din strălucita mea tovărăşie

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!