Mania

Frâna de mână - adică, temerile şi îndoielile - trebuie să fie decuplată. Cele patru roţi: "da, dar...", "şi dacă...?", reproşul şi mânia. Dacă o roată e înţepenită, maşina se va învârti în cerc chiar dacă are viteză mare. Frâna şi acceleraţia reprezintă "logica" şi, respectiv, "emoţia" maşinii tale, asigurând înaintarea ei lină, de fiecare dată când este acţionat mecanismul încrederii. Volanul reprezintă alegerea direcţiei de înaintare - maşina poate merge oriunde. Ambreiajul este autoresponsabilitatea automobilistului. Acesta nu are cum porni decât dacă ambreiajul este decuplat: el constituie cauza mişcării, preluând responsabilitatea tuturor celorlalţi factori. Chiar dacă frâna nu se opune, iar motorul funcţionează la întreaga sa capacitate, ambreiajul este acela care controlează totul. Harta cu traseul marcat pe ea se află pe scaunul pasagerului, aşteptând, împreună cu maşina, cheia de pornire a Şoferului.

Colin Turner în Născut pentru succes
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungând el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pân-or mai mânca boii, s-a pus să mănânce şi el ceva. Şi după ce a mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrânzită şi, făcând-o boţ, a zis: "Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste". Şi punând mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută şi, pe la prânzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stârnit un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi câine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să pierzi răbdarea şi, fără să vrei, te vâră în păcat.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depresie

Un diavol de albastră depresie
Se ţine de mine, bătrân şi cam bestie,
Ba o iubită-mi retrimie scrisorile,
Ba vechile răni îşi deschid iar scursorile,
Cântă, diavole, mânia şi sila
Ce-mi amintesc de Sylla, Drusilla,
Patima veche de beutură,
Ce mă pierdu în polara natură,
Trupul se tot fărâmă chircit,
Hrană la tot ce e mic, nenimic,
Cică trăia un sultan în Dubai,
Avea el o lepră şi-o boală de cai,
Vine la el un vraci plin de draci,
l-a vindecat cu esenţă de maci,
de unde şi negoţul cu opiu,
care-l făcu bogat pe Procopiu.
Dar eu tot depresiv am rămas,
Deşi am cetit mute cărţi şi m-am ras
Lună, sunt ca un bebeluş,
Mai am puţin şi renasc chiar acuş,

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capacitatea de a-l iubi pe cel de lângă tine reprezintă valoarea ta intelectă, valoare însuşită prin procesul de a înţelege lucrurile mărunte care te înconjoară, de a înţelege natura divină şi a lăuda Numele Său pentru tot ce ne-a dat. Nimeni nu vine la El decât prin lumină, rugăciune şi smerenie, căci Lumină este El şi loc sub soare este pentru viaţă. Constrângerea omului de către om schimbă binele în rău şi adânceşte sărăcia în sânul celui asuprit.

Bunătatea lui Dumnezeu este înţelepciune şi totodată este şansa omului de a recunoaşte în Cuvântul Lui viaţa ca un miracol divin.

Cel bogat cu banul este săracul moral şi se întâmplă să fie la fel de muritor ca şi cel nevoiaş. Numai că nevoiaşul are sufletul puternic, păstrându-şi echilibrul şi valoarea morală prin credinţă şi virtuţii, încercat fiind foarte în relaţiile cu cel ce duce o viaţă autodistructivă dată de dimensiunea banului; regula banului dă roade trecătoare, răpind în acelaşi timp liniştea individului, slăbindu-i sufletul. Dumnezeul lui este construit din seminţele Infernului, seminţe ce i-au înăbuşit condiţia de om, atrăgând mânia dreptei Judecăţi.

Camelia Opriţa în Banii şi lăcomia sunt seminţele răului
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preda Buzescu

De trei zile lupta n-a mai încetat
Şi tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în joc
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.
Strigă cu tărie cetelor zdrobite
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul hanului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar.
Unde se arată pe întinsa vale
Prin oştirea noastră îşi deschide cale.
Iar Buzescu Preda cum îl întâlni,
Îi ieşi-nainte şi-astfel îi vorbi
— "Dacă nu ţi-e frică şi-ai credinţă-n tine,
O, tătare! vino să te baţi cu mine!"

Ei descălecară atunci amândoi
Şi se iau la luptă ca doi juni eroi.
Ochii tuturora cată cu mirare

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu (făcând pe ospătarul): Ador povestea aia cu arca lui Noe. Ştii, mulţi oameni nu înţeleg rostul acestei poveşti. Ei cred că este vorba despre mânia Domnului. Le place când Dumnezeu se înfurie.
Joan: Despre ce este vorba atunci? Despre arcă?
Dumnezeu: Cred că este o poveste de dragoste despre încredere. Ştii, animalele au fost alese în perechi. Stăteau împreună, apropiate, aşa cum Noe şi familia sa stăteau unul alături de celălalt. Toată lumea intra în arcă stând unul lângă celălalt.
Joan: Dar soţul meu zice că Dumnezeu i-a spus să facă arca. Ce crezi despre asta?
Dumnezeu: Pare a fi o ocazie bună. Să te întreb ceva. Dacă cineva se roagă pentru răbdare, crezi că Dumnezeu îi dă răbdare sau ocazia de a fi răbdător? Dacă se roagă pentru curaj, Dumnezeu îi dă curaj sau ocazia de a fi curajos? Dacă oamenii se roagă ca familiile lor să fie unite, crezi că Dumnezeu le trimite sentimente călduroase sau le dă ocazia să se iubească unul pe celălalt? Trebuie să plec. Am de servit mulţi oameni. Poftă bună!

replici din filmul artistic Evan Atotputernicul
Adăugat de Marin Irina, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de furtună

Deasupra portului – cerul vânăt ca faţa unei femei înfricoşate;
Suspinele valurilor – femei oftând în ore de neagră încercare;
Adâncul mării geme dincolo de dig prevestind furtuna care
Va sări din bârlogul ei pe cerul de nord-est, înspăimântătoare.

Încetişor, ceţurile se ridică – fantome pale-n largul mării sau
Gri şi reci, se târăsc, pe lângă promontorii, pe lângă reciful submarin,
Vântul se zbuciumă, se vaită ca un om pierdut printre mii de insuliţe,
Prevestind naufragii şi vijelii, un răstimp de durere şi de chin.

Grăbind spre bara posomorâtă, navele se întorc acasă
Asemeni unor păsări înspăimântate în căutare de-adăpost;
Doar păsările furtunii,* cărora le plac norii şi tunetele mari,
Vor îndrăzni la noapte să-nfrunte mânia mării, dincolo de port.

De nava plecată-n zori, de marinarii ei care ne iubesc nespus,
Domnul s-aibă grijă şi s-o ajute când uraganu-i va aţine calea!
Femei, vegheaţi în noaptea asta tristă rugându-vă lângă icoane
Pentru cei plecaţi în zori să înfrunte destinul şi, feroce, marea!

[...] Citeşte tot

poezie de Lucy Maud Montgomery, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul făcuse o vânătoare mare şi, fiindcă scăpase de o mare primejdie, ridică un chioşc în pădurea aceea, şi chemase, ca să serbeze mântuirea sa, pre toţi boierii şi slujitorii curţei la o masă înfricoşată ce pregătise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împăratului, numai fiica sa rămase. Făt-Frumos, văzându-se iară singur, chemă calul şi voind să se veselească şi dânsul, îmbrăcă hainele: cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi-l încurcă prin grădină. Atât se stricase grădina, încât nu mai era chip de a o drege. Iar daca văzu aceasta el, începu a se tângui, se îmbrăcă iute cu hainele lui cele de argat, şi nu ştia de unde să înceapă meremetul. Mânia grădinarului trecu orice hotare, când veni şi văzu acea mare prăpădenie. Dară când voi să-i dea pe foi pentru că nu îngrijise de grădină, fiica împăratului îi ceru flori, de la fereastră. Grădinarul da din colţ în colţ şi nu ştia ce să facă; în cele mai de pe urmă, cătă şi mai găsi vreo două floricele care abia scăpase de copitele calului cu aripi, i le trimise, şi fata de împărat îi porunci să ierte pe bietul argat, pentru care îi şi dădu trei pumni de galbeni.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina

Ascultă,
Străine,
Ascultă,
Vecine,
Ascultă-mă bine:

De foame adus,
Tăcut la-nceput,
În casă la mine,
Ţi-am scos şi ţi-am pus,
Din tot ce-am avut,
Şi pâine şi sare,
Şi laptele muls,
Cald, alb, în şiştare,
Pe masă la mine.

De sete supus,
Ai vrut de băut,
Pe masă la mine,
Ţi-am scos şi ţi-am pus

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Romulus Vulpescu
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crâşma

Crâşma din sat, ce stă totdeauna lângă drumul ţării
este locul cel mai sigur unde se pune ţara la cale,
mai mult ca la biserică unde, deo vreme,
buletinul de vot stă ascuns la popă în sertare,
pe patrafir sunt însemnele vrajbei
cu promisiuni ferme de împăcare.
Crâşma satului,
după vorbe de dulce şi scărpinări pe spate, uneori,
alungă din pahar mânia
şi poarta cuvântului nu o închide vreodată,
nu este stavilă în a visului cale,
moara nimicului se zbate chiar dacă apele scad,
lupii turbeţi şi nebuni
nu se apucă de pulpana oamenilor buni...

Crâşma satului a familiilor ruinate ţine clar socoteala
şi zideşte milimetric a primarului cetate,
acel zeu local
ce crede că deţine cărarea şi rostul
şi a lumii plămăestăpânită zare...

[...] Citeşte tot

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!